Tăcerea din cameră era apăsătoare. Marina simțea că respirația i se oprește, că pereții se strâng asupra ei. Într-un colț al minții îi răsărea imaginea părinților ei de la țară, cum o învățaseră că familia înseamnă sprijin, nu jug. Îi răsunau în urechi vorbele mamei ei: „Casa se clădește pe încredere, nu pe datorii și minciuni.”
Și atunci a înțeles că trebuie să ia o hotărâre.
— Andrei, fie alegi să fim o familie, fie rămâi copilul mamei tale. Dar amândouă nu se poate, — spuse ea răspicat.
Bărbatul ridică privirea, dar nu scosese un cuvânt. Ochii lui spuneau totul: frică, vinovăție, neputință.
Marina își strânse umerii și se îndreptă spre dormitor. Își trase o geantă din dulap și începu să arunce lucrurile cele mai necesare. Fiecare haină pusă înăuntru era ca o lovitură în inimă. Dar simțea că altfel nu se putea.
Zinaida Petrovna urmărea scena cu un zâmbet satisfăcut, ca și cum reușise, ca și cum îl câștigase definitiv pe fiul ei.
— Vezi, Andrușa? Ea nu te merită. O femeie adevărată nu pleacă din casă, — rosti cu glas veninos.
Marina se opri. Se întoarse încet și o privi direct, cu o liniște care ascundea o furtună.
— Greșiți, Zinaida Petrovna. O femeie adevărată nu rămâne acolo unde nu e respectată.
Cu aceste cuvinte, Marina își puse geanta pe umăr.
Andrei se ridică brusc, încercând să o oprească.
— Marină, nu pleca! Nu vreau să te pierd!
— Atunci dovedește. Pune-ți familia pe primul loc. Alege ce fel de bărbat vrei să fii: soț sau fiu supus, — răspunse ea.
În ochii lui se lupta o furtună. Era prins între două lumi: trecutul în care mama lui îi controla fiecare pas și viitorul pe care Marina i-l oferea, plin de demnitate și libertate.
Timpul părea că s-a oprit. Zinaida îl fixa cu privirea, ca un judecător necruțător. Marina aștepta, cu ochii umezi, dar hotărâți.
Și atunci, pentru prima dată în viața lui, Andrei a ridicat vocea la mama lui:
— Destul! Ai luat prea mult de la mine. Marina are dreptate. Eu sunt bărbat, soț și tată viitor. Nu sclavul nimănui!
Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Zinaida s-a retras un pas, uluită. Marina simțea că pământul se cutremură sub ea, dar era un cutremur care dărâma zidurile grele.
Andrei a luat extrasul de cont și l-a aruncat pe masă.
— Ai trei zile să returnezi banii. Dacă nu, mergem împreună la poliție. Și să știi că nu glumesc, mamă.
În ochii Zinaidei se citea pentru prima dată frica. Nici paltonul scump, nici geanta luxoasă nu o mai puteau proteja.
Marina simți lacrimile curgându-i pe obraji, dar erau lacrimi de eliberare. Pentru prima dată în ani de zile, vedea în soțul ei nu doar un bărbat prins în mrejele mamei, ci un om gata să-și croiască propriul drum.
În liniștea care a urmat, se auzea doar ticăitul ceasului din sufragerie. Marina își șterse ochii și își luă geanta de pe umăr, punând-o jos.
— Atunci să mergem împreună până la capăt, — șopti ea.
Andrei îi strânse mâna.
Și pentru prima oară, Zinaida Petrovna înțelese că pierduse. Nu banii, ci controlul asupra fiului. Iar asta o durea mai mult decât orice sumă din lume.
În acea zi, Marina și Andrei au învățat că adevărata casă nu se cumpără cu milioane, ci se clădește cu curaj, încredere și alegerea de a merge alături, chiar și atunci când drumul e presărat cu umbre.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.