Dima i-a condus spre mașina lui neagră, o limuzină strălucitoare care părea desprinsă dintr-o lume la care Carina nici măcar nu îndrăznea să viseze. Fetița ținea strâns de cartonul de lapte, de parcă era cea mai de preț comoară.
Pe drum, Dima nu spunea nimic. Îi privea din când în când prin oglinda retrovizoare. Andrei adormise în brațele surorii lui, iar Carina, epuizată, privea pe fereastră, neîncrezătoare.
— „Unde mergem, domnule?” a întrebat ea, cu o voce firavă.
— „La mine acasă. Nu te teme, nu o să-ți iau fratele. O să mâncați ceva cald, apoi vom vorbi”, i-a răspuns el blând.
Când au ajuns, uşa mare a vilei s-a deschis, iar mirosul de ciorbă proaspătă a umplut aerul. O femeie în vârstă, cu zâmbet cald, i-a întâmpinat.
— „Dima, cine-s copiii ăștia?”
— „O minune care mi-a adus aminte că mai am inimă”, a spus el cu un oftat.
Au mâncat în tăcere. Carina rupea bucăți mici de pâine pentru Andrei, atentă să nu murdărească masa. Dima îi privea și își amintea de vremurile în care și el fusese flămând, dormind prin gară, cu o pungă de haine și un vis prea mare pentru un copil.
După cină, i-a dus într-o cameră spațioasă, cu paturi moi. Carina s-a uitat la el cu neîncredere.
— „De ce faceți asta pentru noi? Nu ne cunoașteți.”
Dima a zâmbit trist.
— „Pentru că odată, cineva a făcut același lucru pentru mine. Și pentru că tu ai avut curajul să spui adevărul, chiar și când ți-era foame.”
În zilele ce au urmat, viața copiilor s-a schimbat. Carina mergea la școală, Andrei era înscris la grădiniță, iar în fiecare seară, Dima le citea povești înainte de culcare. În curând, între ei s-a format o legătură pe care nici timpul, nici banii nu o puteau cumpăra.
La un moment dat, autoritățile au aflat despre situația lor. Dima s-a prezentat la primărie cu toate actele necesare, hotărât.
— „Vreau să-i înfiez. Oficial.”
Funcționara, o femeie trecută de 50 de ani, l-a privit lung.
— „Sunteți sigur? Nu e ușor să crești copii care nu-s ai dumneavoastră.”
El a zâmbit.
— „Ba da, sunt ai mei. Doar că i-am găsit puțin mai târziu.”
Câteva luni mai târziu, într-o zi caldă de primăvară, Carina și Andrei au primit noile lor certificate. Când au ieșit din birou, fetița l-a îmbrățișat pe Dima și i-a spus în șoaptă:
— „Vă mai amintiti când am zis că o să plătesc când o să fiu mare? Acum știu cum o voi face… o să fiu bună, ca dumneavoastră.”
Dima a zâmbit, cu lacrimi în ochi.
— „Asta e singura datorie pe care vreau s-o plătești vreodată, fetițo.”
Și în acea clipă, în curtea plină de flori a casei lor, un om care cândva trăise doar pentru bani a învățat că adevărata bogăție nu se numără în milioane, ci în inimile pe care le vindeci.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.