Nu am putut răspunde imediat.
Aveam impresia că lumea se învârte în jurul meu.
David mă ținea de mână.
Andrei și Alex mă priveau.
Iar eu vedeam chipul Anei în fiecare dintre ei.
În seara aceea i-am dus acasă.
Au mâncat de parcă nu mai văzuseră mâncare de zile întregi.
David și-a împărțit jucăriile cu ei fără să-i ceară nimeni.
Iar eu am stat treaz până dimineața.
A doua zi am început să caut răspunsuri.
Mai întâi la spital.
Apoi în arhive.
Apoi printre documentele vechi pe care nu avusesem puterea să le deschid după moartea Anei.
Și încet, piesele au început să se lege.
Ana fusese însărcinată cu trei copii.
Nu cu unul.
Doctorii știau.
Mirela știa.
Iar după complicațiile de la naștere, cineva profitase de haos.
În documentele oficiale apărea că doar un singur copil supraviețuise.
David.
Dar anumite acte dispăruseră.
Exact actele pe care Mirela insistase să le ia.
După două săptămâni de investigații, am găsit-o.
Locuia într-un oraș mic de provincie.
Când m-a văzut la ușă, a înțeles imediat de ce venisem.
Fața i s-a albit.
— Unde sunt adevăratele acte?
Nu a răspuns.
— Mirela, unde sunt?
A început să plângă.
Și atunci adevărul a ieșit la lumină.
După moartea Anei, intrase în panică.
Credea că eu nu voi putea crește trei copii singur.
Credea că face ceea ce este mai bine.
Îi dăduse pe Andrei și Alex unor cunoscuți.
Apoi lucrurile scăpaseră de sub control.
Copiii trecuseră dintr-o familie în alta.
Ajunseseră în centre.
Apoi pe străzi.
Iar ea nu mai știa cum să repare ce făcuse.
Poliția a deschis o anchetă.
Au urmat procese.
Declarații.
Dosare.
Dar pentru mine nimic nu mai conta.
Pentru că într-o seară am intrat în camera de joacă.
Și i-am găsit pe cei trei băieți construind un castel din cuburi.
David.
Andrei.
Alex.
Frați.
Împreună.
— Tati!
Au strigat toți trei în același timp.
Pentru câteva secunde n-am putut vorbi.
M-am așezat lângă ei.
Și i-am îmbrățișat.
Poate că pierdusem cinci ani.
Poate că nu puteam schimba trecutul.
Dar puteam schimba tot ce urma.
În acea seară, înainte să adoarmă, Alex m-a întrebat:
— Acum nu mai pleci, nu?
L-am sărutat pe frunte.
— Niciodată.
Și pentru prima dată după moartea Anei, am simțit că familia noastră era din nou întreagă.