A doua zi, în fața Dianei, a intrat în casă, a ocolit masa pregătită și a spus direct că venise să-și ia lucrurile. Diana a încercat să-i amintească faptul că medicina oferă soluții, că există speranță. El a fost crud: i-a spus că problema e ea. Ușa s-a trântit ca o lovitură de vânt rece. Diana a plâns în pernă până n-a mai putut.
Trecuseră luni, dar liniștea din apartament o strivea. Nici pensulele, nici culorile nu mai aveau sens. Când mergea la școală, zâmbea mecanic. Copiii o iubeau, dar în privirea ei era un gol. Uneori, se întorcea acasă și deschidea sertarul unde păstra plicul cu rezultatul. Îl atingea ca pe o rană veche, apoi îl punea la loc.
Mama ei venea uneori să o vadă, aducându-i ciorbă și flori de la piață. „O să treacă, mamă. Timpul vindecă”, îi spunea blând. Dar Diana nu credea în timp. Credea doar în tăcere.
Într-o dimineață ploioasă, a plecat spre lacul unde îl întâlnise prima oară pe Andrei. Frunzele ude se lipeau de bocanci, cerul era plumburiu. S-a așezat pe același butuc, privind oglinda apei. A plâns, dar lacrimile nu i-au adus alinare. În buzunar avea un carnețel vechi. L-a deschis și a început să deseneze. Din mâna ei a prins contur o femeie care ținea în brațe doi copii identici, cu părul ciufulit și zâmbet larg. A tresărit, simțind un fior straniu, ca și cum desenul ar fi prins viață.
În zilele următoare, a pictat mereu aceeași imagine — doi gemeni, râzând lângă lac. În fiecare tablou, lumina se schimba: uneori era dimineață, alteori amurg. Profesorii de la institut au observat transformarea ei și i-au propus o mică expoziție. Diana a ezitat, dar a acceptat.
Seara vernisajului, oamenii priveau fascinați lucrările. Un bărbat în vârstă s-a apropiat de ea și i-a spus: „Copiii ăștia… au ceva divin. Par vii.” Diana a zâmbit amar: „Poate sunt visele care nu s-au născut.”
Câteva luni mai târziu, Andrei a reapărut. Îmbătrânit, cu privirea pierdută. Loredana îl părăsise după un scandal în firmă, iar mama lui murise. Venise să rezolve moștenirea bunicii Dianei, dar când a intrat în apartament, a văzut pe pereți zeci de tablouri cu cei doi copii.
S-a oprit, neputând să-și ia ochii de la ele. „Cine sunt?” a întrebat.
„Nu știu exact”, a spus Diana liniștit, „dar vin la mine în vis de când ai plecat.”
Andrei a tăcut. S-a apropiat de un tablou și a atins chipul unuia dintre băieți. I s-au umezit ochii. „Par… ai mei.”
„Nu”, a răspuns ea blând. „Sunt ai mei. Din sufletul meu.”
În acea clipă, Diana a simțit ceva eliberator. Nu mai era fata care plângea noaptea. Era femeia care supraviețuise. I-a înmânat actele, fără ură.
Andrei a vrut să spună ceva, dar cuvintele i s-au oprit în gât. A plecat tăcut, iar ușa s-a închis încet, ca o filă care se întoarce.
După plecarea lui, Diana a rămas în mijlocul camerei, privind tablourile. Lumina apusului se juca peste fețele copiilor pictați, făcându-i să pară reali. Și pentru prima dată după mult timp, a zâmbit cu adevărat.
A ieșit apoi afară, spre lac. Aerul mirosea a ploaie proaspătă. S-a așezat pe același butuc, privind cerul care se colora în roz și auriu.
În liniștea aceea, a simțit că viața nu se terminase, doar începuse din nou — mai simplă, mai curată, fără promisiuni deșarte. Și undeva, în adâncul sufletului, a știut că, uneori, cele mai frumoase creații se nasc tocmai din durere.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.