Pentru o clipă, Valentin a rămas mut. Îi era rușine să primească, dar și prea gol ca să refuze. Privirea fetiței era senină, ca și cum lumea întreagă nu i-ar fi făcut niciodată rău. A luat bucata de pâine și a ținut-o în palme, fără să o ducă la gură. Simțea că greutatea ei era mai mare decât toți banii lui la un loc.
— Cum te cheamă, micuțo? — a întrebat, cu voce stinsă.
— Maria, a răspuns ea zâmbind. Mama zice că trebuie să împărțim, că așa nu mai doare foamea.
Valentin a simțit un nod în gât. Dincolo de hainele zdrențuite, fata purta o demnitate pe care el o pierduse demult. S-a uitat în jur — lumea trecea grăbită, nimeni nu vedea, nimeni nu auzea. El, omul cu conturi în bănci străine, nu fusese în stare să împartă niciodată nimic cu adevărat.
— Unde stai, Maria?
— Pe strada de jos, lângă gară. Cu mama și fratele meu. Mama zice că e temporar, până se face cald.
Cuvintele ei simple i-au sfâșiat sufletul. „Temporar.” El își pierduse casa și averea într-o singură zi, dar ea trăia așa de luni întregi și încă zâmbea.
A scos din buzunar portofelul. Era plin, dar deodată i s-a părut un obiect străin. A întins o bancnotă, dar fetița a clătinat din cap.
— Nu, domnule, mama zice că banii vin și pleacă. Pâinea o împarți, dar nu o vinzi.
Valentin a rămas cu mâna suspendată. Lumea lui, construită pe cifre și profituri, se clătina sub greutatea cuvintelor unei copile desculțe. Atunci a înțeles că pierduse mult mai mult decât bani — pierduse sufletul.
A ridicat privirea spre cerul înroșit de apus și a simțit pentru prima oară, după ani, o liniște ciudată. Poate pentru că nu mai avea nimic de pierdut. Sau poate pentru că o fetiță de șapte ani îi dăduse cea mai scumpă lecție a vieții.
S-au ridicat amândoi. Valentin i-a oferit paltonul său, mult prea mare pentru trupul ei firav.
— Ține-l, e frig.
— Dar dumneata?
— Eu… o să mă descurc.
Au mers împreună câteva străzi. Când au ajuns la colț, o femeie slabă, cu o privire obosită, s-a ridicat de lângă un perete. Fetița a alergat spre ea.
— Mamă, uite! Domnul ăsta plângea de foame, i-am dat pâinea mea!
Femeia a clipit uimită. Valentin a simțit cum lacrimile îi revin.
— Doamnă, a spus el, eu sunt cel care ar trebui să vă mulțumească. Fetița dumneavoastră are o inimă mai bogată decât toți milionarii din orașul ăsta.
Femeia a zâmbit cu blândețe.
— Când n-ai nimic, domnule, înveți să dăruiești altfel.
A plecat fără să mai spună nimic. În acea seară, Valentin s-a întors la conac. A intrat, a privit în jur și pentru prima oară nu a văzut averea, ci goliciunea. A doua zi dimineață a ieșit din nou — dar nu ca un om pierdut, ci ca unul care și-a găsit scopul.
A vândut una dintre clădirile sale și a deschis un adăpost pentru copii fără casă. Primii care au pășit pe ușă au fost Maria și mama ei.
Ani mai târziu, când oamenii vorbeau despre domnul Horea, nu-l mai numeau „milionarul”, ci „omul care a fost salvat de o felie de pâine”.
Și, într-un fel, chiar așa fusese.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.