Mama nu s-a mai uitat o dată în urmă. A deschis portiera mașinii și mi-a spus doar atât: „Hai, plecăm de aici.” În vocea ei era o hotărâre care nu lăsa loc de întrebări.
Drumul până la satul ei a fost tăcut. În timp ce treceam pe lângă câmpurile acoperite de ceață, o priveam din lateral. Ochii îi erau obosiți, dar în ei ardea ceva – un amestec de furie și curaj.
Când am ajuns, mirosul de lemn ars și pământ umed m-a izbit ca o amintire din copilărie. Casa mamei era mică, dar caldă. Pe pervaz stătea aceeași cană veche de lut în care ținea mereu busuioc uscat. M-am așezat pe un scaun, iar ea a turnat două cești de ceai.
„Acum poți să-mi spui?” am întrebat, cu voce tremurată.
Mama a oftat adânc. „Tatăl tău și cu mine n-am divorțat pentru că nu ne iubeam,” a spus ea încet. „Am făcut-o ca să te protejăm. Pe tine… și ceva ce-ți aparține.”
M-am încruntat, neînțelegând. „Ce vrei să spui?”
S-a ridicat și a scos dintr-un sertar o mapă prăfuită. A deschis-o, iar pe masă a pus câteva hârtii vechi, îngălbenite. Erau acte – titluri de proprietate, semnături, ștampile. Pe unele apărea numele meu.
„Tatăl tău a cumpărat casa aceea pe numele tău, după ce s-a recăsătorit,” a spus ea. „A vrut să fie sigur că nu te va putea da nimeni afară vreodată. Dar n-a mai apucat să-ți spună.”
M-am uitat la ea uluită. „Vrei să spui că… e casa mea?”
Mama a dat din cap. „Da. Și Carolina știe. Dar s-a prefăcut că nu. Crede că, fără el, te poate înlătura ușor.”
Am simțit cum mi se încălzește fața. Toată durerea s-a transformat în furie. M-am ridicat brusc. „Atunci o să mă întorc.”
„Așteaptă,” m-a oprit mama. „Nu te duce singură. O să mergem împreună, dar o facem ca lumea, cu acte, nu cu vorbe.”
Două zile mai târziu, am pășit din nou în curtea casei tatălui meu. Carolina era în prag, la fel ca înainte, dar de data asta nu mai eram fata pierdută de atunci. Eram stăpâna locului.
Am scos din geantă actele și i le-am întins. „Casa asta e pentru familie, ai zis,” i-am spus, privindu-o în ochi. „Ai dreptate. E pentru familie – pentru mine.”
Fața i s-a schimbat, a pălit brusc. A luat hârtiile cu mâini tremurânde, le-a citit, apoi a aruncat o privire spre mama, care stătea în spatele meu, calmă, dar cu o forță tăcută în ochi.
„A mințit,” a șoptit Carolina. „El mi-a spus că… că totul e al meu.”
„Tata nu mințea,” am spus. „Doar n-a mai apucat să-ți strice surpriza.”
Am pășit înăuntru, simțind cum fiecare respirație aducea înapoi o parte din mine. Pereții păreau mai luminoși, iar fotografia tatei de pe perete părea că zâmbește.
Carolina a plecat în aceeași seară, fără scandal, fără lacrimi. Doar cu o privire pierdută și amară.
Când am rămas singură în casă, mama s-a apropiat și mi-a pus o mână pe umăr. „Ți-am spus eu,” a murmurat. „Unii oameni cred că sângele dă dreptul la iubire. Dar adevărul e că iubirea dă dreptul la familie.”
Am zâmbit printre lacrimi.
Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că sunt, în sfârșit, acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.