Am rămas cu telefonul lipit de ureche, incapabil să scot un cuvânt. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea haotic, ca și cum ar fi vrut să-mi sară din piept.
— Cine sunteți? — am întrebat, cu vocea stinsă.
— O să aflați sâmbătă, la ora șapte seara, la Galeria Centrală din București. Vă așteptăm.
Apoi s-a închis.
Am rămas nemișcat minute întregi, privind ecranul negru al telefonului. Un val de amintiri a început să mă lovească. Chipul băiatului, tăcut, cu geanta lui ruptă, plecând pe poartă într-o zi ploioasă… Privirea aia, care nu spunea nimic, dar parcă întreba totul.
În noaptea aceea n-am putut dormi. Oricât m-aș fi convins că nu contează, ceva în mine se frângea. Poate era vinovăția pe care o negasem zece ani la rând. Poate era teama de adevăr. Sau poate… amândouă.
Sâmbătă, la apus, am ajuns la galerie. Lume multă, lumini puternice, parfumuri scumpe. Nu eram genul de om care se simte confortabil printre artiști și oameni cu pahare de vin în mână, dar am rămas.
Pe un perete mare, luminat cu refletoare, era un tablou. O pictură uriașă, atât de reală încât m-a lovit ca un pumn în stomac.
Eram eu.
Stăteam în picioare, în cadrul ușii, cu o expresie rece, iar în fața mea — un băiat cu o geantă veche, ruptă. Pleca. Sub pictură scria: „Despărțirea”.
Mi s-au înmuiat genunchii. Am simțit cum mi se taie respirația.
— Vă place lucrarea? — a spus o voce în spatele meu.
M-am întors încet. Un bărbat tânăr, înalt, cu ochi adânci și o privire calmă mă privea. Am simțit un fior pe șira spinării. Ochii aceia… îi cunoșteam.
— Tu ești…? — am întrebat, fără aer.
— Da, — a spus el simplu. — Eu sunt băiatul pe care l-ați dat afară.
Totul în jur a dispărut. Oamenii, zgomotele, muzica — nu mai conta nimic. L-am privit, încercând să spun ceva, dar cuvintele nu veneau.
El a zâmbit ușor. — Nu am venit să vă fac reproșuri. V-am invitat doar să vedeți ce a ieșit din copilul acela de 12 ani.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu mai puteam vorbi.
— După ce am plecat, — a continuat el, — am trăit greu. Am dormit în gări, am lucrat pe unde am putut. Dar o femeie m-a găsit și m-a luat acasă. M-a dus la școală, mi-a cumpărat culori, pensule… Mi-a spus că dacă am durere în inimă, să o pun pe pânză. Și așa am făcut.
S-a uitat din nou la tablou, apoi la mine. — Fiecare lucrare a mea e o poveste. Asta e despre iertare.
Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, fără rușine. M-am apropiat de el, dar m-am oprit la jumătate de pas.
— Nu știu ce să spun… — am șoptit. — N-am nicio scuză.
El a zâmbit iar, blând. — Nu trebuie să spuneți nimic. Eu v-am iertat de mult.
Apoi s-a întors către ceilalți invitați, care îl aplaudau. Era momentul lui.
Am ieșit afară, în aerul rece de seară. Luminile Bucureștiului sclipeau, dar eu vedeam doar trecutul. Am înțeles, în sfârșit, ce înseamnă dragostea pe care o risipești, ce înseamnă un suflet pe care îl respingi.
Am privit în sus, către cer, și am spus în gând: „Iartă-mă, Maria. Am greșit.”
În seara aceea, am simțit pentru prima dată pace. Nu pentru că am fost iertat — ci pentru că am învățat să iubesc, prea târziu, dar cu tot sufletul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.