Aerul din casă era greu, cu un miros amestecat de mucegai și ceva dulceag, care l-a făcut pe Daniel să-și strângă instinctiv nările. Mirela și-a dus mâna la gură, oprindu-și un oftat.
Pe podea, lângă canapea, zăcea o femeie. Avea părul răvășit, fața palidă și mâinile lipite de piept. Elena a alergat spre ea și s-a aruncat în genunchi.
„Mamă, am adus ajutorul! Te rog, trezește-te!”
Daniel s-a apropiat rapid, verificându-i pulsul. Femeia respira greu, dar încă era în viață. Pe masă, lângă ea, se vedeau mai multe sticle goale de medicamente.
„Mirela, cheamă salvarea imediat!”, a spus Daniel cu voce fermă, dar tremurândă.
Elena plângea necontrolat, lipindu-și capul de umărul mamei sale. „N-a vrut să moară… doar spunea că e prea obosită…”
Mirela a pus mâna pe telefon, dar privirea ei a căzut pe pereții camerei. Erau plini de desene făcute cu creioane colorate — fluturi, flori, soare. În colț, un desen mare cu o inimă și două siluete ținându-se de mână, cu un titlu scris stângaci: „Eu și mama mea”.
„Daniel, uită-te…” a șoptit ea.
El a înțeles atunci. Femeia nu era doar o victimă a unei crize — era o mamă singură, copleșită de greutăți, care încercase să țină totul în picioare pentru copilul ei.
Câteva minute mai târziu, ambulanța a ajuns. Paramedicii au intrat în grabă, iar Daniel a luat-o pe Elena deoparte. „Ascultă, draga mea. Mama ta va primi ajutorul de care are nevoie. Ai fost foarte curajoasă că ai venit la noi.”
Fetița și-a ridicat ochii umezi. „Credeți că o să fie bine?”
„Da”, a spus el, privind cum o urcau pe femeie pe targă. „Pentru că are o fetiță care o iubește mai mult decât orice.”
Când salvarea a plecat, liniștea s-a așternut peste mica stradă. Daniel s-a uitat la Mirela, iar ea a clătinat ușor din cap, cu ochii umezi.
„N-ai cum să te obișnuiești cu așa ceva, nu?”, a murmurat ea.
„Nu. Și nici n-ar trebui”, a răspuns el.
După câteva ore, la spital, medicii au spus că femeia își va reveni. Fusese la un pas de tragedie, dar intervenția Elenei o salvase.
Când Daniel a intrat în salon, mama și fiica stăteau îmbrățișate. Pe chipul femeii se citea rușine, dar și o ușurare adâncă.
„Nu știu cum să vă mulțumesc…”, a spus ea încet. „Am pierdut serviciul, am rămas fără bani, și… am crezut că pentru ea ar fi mai bine fără mine…”
„Niciun copil nu e mai bine fără mama lui”, i-a răspuns Daniel, așezându-se pe scaun. „Ați avut nevoie doar de un ajutor, nu de o ieșire.”
Elena și-a strâns mama de mână. „Promit că o să te ajut eu de acum. O să fim bine.”
Câteva zile mai târziu, oamenii din cartier au aflat povestea lor. Cineva a adus mâncare, altcineva haine, iar vecinii s-au mobilizat să repare gardul și ferestrele. Mirela a venit cu flori, iar Daniel cu un ursuleț de pluș.
Casa care odinioară părea pustie s-a umplut din nou de râsete.
Într-o seară, când soarele apunea iar în nuanțe de portocaliu și gri, la fel ca atunci, Daniel s-a oprit în fața casei și a zâmbit.
Elena alerga prin curte cu rucsacul ei roz, strigând veselă: „Uitați, domnule polițist, mama a făcut prăjituri!”
Și, pentru prima dată după mult timp, totul părea din nou în ordine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.