— Voi?… noroc de la mine?… am rostit încet, ca să înțeleagă bine. Ați venit la omul pe care l-ați aruncat în frig.
Mama și-a acoperit fața cu palmele. Tata stătea nemișcat, cu privirea în podea, ca un copil prins că a greșit. Pentru o clipă am simțit un nod în gât, dar l-am înghițit. Nu aveam de gând să cad în aceeași capcană de altădată.
— Uite cum stă treaba, am continuat. Nu vă pot da ce nu ați avut niciodată pentru mine: casă, masă și dragoste. Dar pot să vă dau o șansă. Una singură.
Mama a ridicat privirea, roșie la ochi.
— Orice, fiule… orice.
— Nu sunt „fiule”, am spus, calm, dar apăsat. Numele ăsta l-ați pierdut acum douăzeci și unu de ani.
Am văzut cum cuvintele mele îi lovesc, dar n-am regretat. Era adevărul. Și adevărul doare.
M-am ridicat și am privit pe geamul mare al biroului. Bucureștiul se întindea sub mine, plin de claxoane, clădiri și oameni grăbiți. O lume în care învățasem să respir singur.
— Vă pot da 10.000 de lei, le-am spus, fără să mă întorc către ei. Dar cu o condiție: de azi înainte nu mai veniți la mine. Nu mă mai căutați. Nu mai cereți nimic. Asta e tot.
În spatele meu, am simțit cum izbucnește furtuna. Mama a început să plângă, tata a încercat să spună ceva, dar i-am făcut semn să tacă.
— Nu e răzbunare, am adăugat. E liniștea mea. Singura pe care o am.
Au plecat fără să mai zică nimic. Doar pașii lor grei pe gresia rece ai biroului au rămas în urmă. Când ușa s-a închis, am simțit cum un gol se umple încet, ca și cum o parte din mine, prinsă în trecut, abia atunci se desprindea.
Dar povestea nu s-a terminat acolo.
O lună mai târziu, am primit o scrisoare. Nu email, nu mesaj. O scrisoare adevărată, cu plic galben, ușor mototolit. Am recunoscut scrisul tremurat al mamei. Am stat câteva secunde cu plicul în mână, nehotărât dacă să-l deschid sau să-l arunc. Curiozitatea însă m-a învins.
Înăuntru erau doar câteva rânduri:
„Știm că nu merităm nimic. Știm că ne-ai ajutat mai mult decât te-am ajutat noi vreodată. Nu cerem iertare, că nu știm dacă ai putea vreodată să ne ierți. Vrem doar să știi că ne pare rău. Cu adevărat. Și că dacă e vreodată nevoie de noi — pentru orice — o să venim. Chiar dacă știu că n-o să ne chemi niciodată.”
M-am așezat pe marginea canapelei. Pentru prima dată după mult timp, cineva îmi vorbea fără cereri, fără așteptări. Doar cu regret.
Am respirat adânc. Poate că nu aveam părinți. Poate că nu i-am avut niciodată. Dar aveam ceva mai important: bunicii mei. Oameni simpli, de la țară, care m-au crescut cu ce-au avut și m-au învățat să nu-mi plec capul.
În weekend am urcat în mașină și am plecat spre casa lor. Casa copilăriei mele. Acolo unde totul începuse și unde, cumva, tot acolo urma să se așeze.
Când am intrat în curte, tanti Tereza m-a privit cu ochii ei albaștri, obosiți, dar încă vii.
— Te-ai întors, măi băiete…, a spus încet.
— M-am întors, mamă Mare.
Ne-am îmbrățișat strâns, iar liniștea curții a spus totul. După o vreme, m-am așezat cu ea la masă, la un ceai fierbinte, așa cum făceam când eram mic.
— Ai făcut ce-a trebuit, dragul meu, mi-a zis. Oamenii greșesc. Dar tu ai mers înainte. Asta înseamnă să fii om mare.
Am lăsat capul în jos.
— Oare am fost prea dur?
— Nu. Ai fost drept. Uneori dreptatea doare. Dar e singura care vindecă.
Am privit spre cer. Norii se mișcau încet, iar o rază de lumină trecea printre ei. Pentru prima dată, simțeam pace.
Nu pentru că iertasem. Ci pentru că învățasem să merg mai departe fără ură. Cu demnitate. Așa cum m-au învățat oamenii care m-au crescut.
Și, într-un fel sau altul, ăsta e cel mai mare noroc pe care l-aș fi putut avea vreodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.