Cu bebelușul strâns la piept, Patricia a început să alerge. Simțea cum îi tremură genunchii, dar nu s-a oprit. Căldura era sufocantă, aerul îi tăia respirația, iar palmele îi ardeau din cauza cioburilor, dar micuțul din brațele ei abia mai mișca. Părea moale, ca o păpușă fără viață.
Când a virat spre spitalul din colț, o durere ascuțită i-a străbătut partea dreaptă. Dar și-a mușcat buza și a continuat.
Nu avea timp să se gândească la altceva.
O asistentă care fuma în fața clădirii a aruncat țigara speriată când a văzut-o fugind.
— Fata mamii, ce-ai acolo?!
— Un bebeluș… era închis… în mașină… se sufoca! Ajutați-l, vă rog!
Asistenta a luat copilul din brațele ei și a intrat în fugă. Patricia a rămas în ușă, cu pieptul zvâcnindu-i. Nu simțea decât un gol imens în stomac și un zumzet continuu în urechi.
O altă asistentă i-a prins mâinile și a tresărit.
— Ești plină de sânge! Ce s-a întâmplat?
— Nu contează… copilul… copilul e important, șopti Patricia.
A fost condusă într-un scaun, dar nu a stat. S-a ridicat imediat și a intrat după cadrele medicale. Când a pășit în salonul unde îl așezaseră pe micuț, a văzut ceva ce n-o să uite toată viața.
Un medic în halat alb, cu părul grizonat, s-a oprit brusc când l-a văzut pe copil. A dus mâna la gură, apoi a căzut în genunchi. Lacrimile îi curgeau fără oprire.
— Doamne… nu… nu se poate… murmura el cu voce spartă.
Patricia s-a lipit de perete, speriată. Nu înțelegea ce se întâmplă, dar simțea că povestea era mult mai adâncă decât părea.
Câteva asistente priveau uimite. Una dintre ele s-a aplecat spre medic.
— Domnule doctor, îl cunoașteți?
El a dat din cap, incapabil să vorbească. A întins mâna tremurând spre obrazul bebelușului, ca și cum i-ar fi fost frică să îl atingă.
— E băiatul meu… reuși într-un final să rostească.
Un fior rece i-a străbătut spatele Patriciei. Ochii i s-au mărit.
— Cum adică? a întrebat ea, fără să-și dea seama că o face cu voce tare.
Doctorul s-a ridicat anevoios, sprijinindu-se de pat. Părea un om căzut din ceruri, cu sufletul făcut praf.
— A dispărut acum două zile… L-au luat din fața casei noastre… Nimeni nu a știut unde e.
Patricia a simțit că îi amorțesc degetele. Gândul că ar fi putut trece pe lângă mașina aceea fără să audă ceva îi dădea fiori.
— Dacă nu treceai pe acolo… dacă nu-l găseai… copilul meu… ar fi murit, spuse doctorul, apropiindu-se de ea.
Avea ochii roșii, dar plini de recunoștință. A luat mâinile Patriciei în ale sale și a observat tăieturile adânci.
— Trebuie să te bandajăm imediat.
— Nu… sunt bine… important e că el trăiește, răspunse ea, dându-și privirea în jos.
Pentru o clipă s-a lăsat liniștea. Apoi, doctorul și-a tras aer în piept, ca și cum ar fi luat o decizie grea.
— Spune-mi, cum te cheamă?
— Patricia… Patricia Ionescu.
— Patricia, nu știu ce aș putea face pentru tine ca să-ți mulțumesc. Ai salvat viața copilului meu. Și viața mea, dacă stăm bine să ne gândim…
Ea a dat din cap, jenată.
— Nu vreau nimic… eu doar… am făcut ce trebuia.
Doctorul a zâmbit trist.
— Oamenii nu prea mai fac „ce trebuie” în ziua de azi. Mulți ar fi trecut pe lângă mașină fără să se oprească.
Patricia a simțit cum i se strânge inima. Știa prea bine cât de ușor ar fi putut fi și ea unul dintre acei oameni, dacă se grăbea mai tare, dacă avea căștile în urechi, dacă vântul acoperea scâncetul.
— Eu… întârziam la școală, șopti ea.
— Și totuși ai oprit. Asta spune multe despre tine.
O asistentă a revenit cu vești: copilul își revenea. Avea nevoie de hidratare și o supraveghere atentă, dar era în afara oricărui pericol.
Doctorul s-a întors spre Patricia.
— Te rog să rămâi puțin. Soția mea trebuie să știe cine i-a salvat copilul.
Patricia a vrut să refuze. Îi era teamă. Nu voia atenție, nu voia cuvinte mari. Era doar o fată cu pantofi rupți, cu o bursă pe muchie de cuțit și cu o familie pentru care fiecare leu conta.
Dar când s-a uitat la bebelușul care respira acum normal, simțind aerul rece din salon, ceva în ea s-a liniștit. Și-a dat seama că, oricâte necazuri avea, binele făcut cuiva nu i-l putea lua nimeni.
Doctorul a mai făcut câțiva pași și a adăugat:
— Faptul că ai întârziat azi… i-a salvat viața. Uneori, ce pare un necaz e, de fapt, un dar.
Cuvintele lui au rămas în mintea Patriciei mult timp. Pentru prima oară după multe luni, în sufletul ei a încolțit o speranță adevărată.
Nu pentru bani, nu pentru bursă, nu pentru vreun premiu.
Ci pentru că a înțeles ceva simplu, dar uriaș:
Uneori, chiar și cei mai necăjiți oameni pot schimba lumea — cu o singură alegere făcută la timp.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.