…îi spusese dimineață că nu se simțea bine și că trebuia să meargă la doctor. Așa că Gabriel s-a gândit să profite de ocazie. A luat uniforma de șofer, ochelarii de soare, șapca și s-a așezat la volanul limuzinei negre. Voia doar să o ducă pe Irina la salon, unde avea programare.
Când a ieșit din vilă, ea nici nu s-a uitat atent la el. A deschis ușa din spate și a urcat grăbită, vorbind deja la telefon cu o prietenă. Gabriel a recunoscut vocea Anei, domnișoara de onoare. A tăcut și a ascultat.
— Nu mai pot, fată, e insuportabil, spunea Irina râzând. E bătrân, vorbește doar despre afaceri și investiții, parcă trăiesc cu un contabil! Dar e bogat, și dacă tot mă mărit, măcar să nu duc lipsă de nimic.
Gabriel a simțit cum i se strânge stomacul. Mâinile îi tremurau pe volan, dar nu a spus nimic. Doar a privit înainte, în timp ce inima îi bătea tare.
— Și ce, o să-l lași după nuntă? a întrebat Ana.
— Poate, a zis Irina nepăsătoare. Mai stau un an, două. După aia… vedem.
Gabriel a oprit la semafor. Privirea i s-a pierdut în oglinda retrovizoare. Ea își pudra nasul, nepăsătoare, fără să-și dea seama că bărbatul care o asculta era cel pe care urma să-l trădeze.
A dus-o până la salon fără un cuvânt. Când a coborât, i-a spus pe un ton rece:
— Doamnă Irina, o să vin să vă iau peste o oră?
Ea a dat din cap, zâmbind fals, și a intrat înăuntru.
Gabriel a parcat mașina la umbră și a rămas acolo, privind gol în față. În minte i se derulau toate momentele petrecute cu ea — serile romantice, declarațiile, îmbrățișările. Totul părea acum o minciună bine jucată.
După o vreme, a scos telefonul și a trimis un mesaj avocatului său:
„Anulează tot. Nunta, contractele, cadourile. Și pregătește actele.”
Apoi a scris un alt mesaj pentru Irina:
„Nu e nevoie să te mai întorci acasă. Te rog să trimiți pe cineva să-ți ia lucrurile.”
Când ea a ieșit din salon, l-a văzut încă în mașină, dar fără uniforma de șofer. Gabriel stătea sprijinit de portieră, în costumul lui elegant, cu privirea rece și calmă.
Irina a încremenit.
— Gabriel…? Ce faci aici? Unde e șoferul?
— A luat liber. M-am gândit că pot conduce eu azi, ca să te cunosc mai bine. Și cred că am reușit.
Ea a început să se bâlbâie, încercând să găsească o scuză.
— Eu… eu glumeam, iubire, eram doar nervoasă, nu am vrut să…
— Nicio problemă, Irina. Mulțumesc că mi-ai spus adevărul. Chiar dacă nu știai cui îl spui.
A urcat în mașină și a plecat, lăsând-o pe trotuar, cu părul perfect aranjat și lacrimile în ochi.
În zilele următoare, Gabriel a simțit durerea despărțirii, dar și o pace ciudată. Înțelegea acum că viața e prea scurtă pentru oameni falși. Și că uneori Dumnezeu îți arată adevărul exact când ești pe cale să faci cea mai mare greșeală.
După câteva luni, la un alt eveniment caritabil, Gabriel a întâlnit o tânără profesoară de arte, modestă și plină de viață. Nu purta machiaj scump și nici haine de firmă, dar avea ceva ce Irina nu avusese niciodată: bunătate în priviri.
Și când, mai târziu, acea femeie i-a spus „Te iubesc”, Gabriel a știut că de data asta era adevărat.
Pentru că nu fusese spus din interes, ci din inimă.
Și uneori, adevărata bogăție nu se măsoară în lei, ci în sinceritate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.