Dar, odată ce a pășit afară din aeroport, Andreea a simțit cum aerul rece îi taie respirația și cum trecutul, oricât de bine l-ar fi îngropat, începe să o urmărească din nou. Nu mai era tânăra speriată de acum șapte ani. Era o femeie care învățase să lupte, să crească doi copii singură și să-și clădească un viitor de la zero. Acum venise momentul să-și înfrunte demonii, oricât de adânc s-ar fi ascuns.
A tras aer în piept și le-a făcut semn băieților să o urmeze. Taximetriștii strigau, oamenii se îmbrânceau, iar ploaia de toamnă le uda hainele, dar Andreea pășea înainte, cu o liniște ciudată. De data asta, nu mai fugea. De data asta, ea era cea care venea.
Au ajuns la o garsonieră mică închiriată pe câteva zile. Băieții au început imediat să exploreze încăperea, iar Andreea s-a așezat pe marginea patului și a scos din geantă o mapă groasă. Înăuntru erau acte, dovezi, fotografii, tot ce strânsese în ultimul an. Știa exact ce urma. Avea să se întâlnească cu bărbatul care i-a distrus viața — dar în termenii ei.
Pentru o clipă, și-a închis ochii. Chipul lui Radu, chipul lui Cătălin… A ei însăși. Toți anii în care a strâns cu dinții fiecare leu, în care n-a dormit nopți întregi, în care a mers la cursuri cu ochii roșii de oboseală. Niciun om nu merită să treacă prin ce-a trecut ea, dar aici era. Întoarsă acasă. Și nu pentru răzbunare, ci pentru dreptate.
A doua zi dimineață, cu băieții de mână, a pornit spre centrul orașului. Străzile îi erau familiare, dar parcă nu mai aveau aceeași putere să o rănească. Când s-au apropiat de vila în care locuise, inima i-a început totuși să bată mai repede. Casa era și mai mare decât o ținea minte, semn că afacerile lui merseseră bine. Prea bine.
Băieții se uitau mirați la clădirea impunătoare.
— Mama, aici ai locuit? a întrebat Cătălin.
— Da, puiule. Aici am stat… înainte să plecăm.
Nu le spusese niciodată adevărul. Era prea devreme. Dar știa că ziua aceea avea să vină.
A stat câteva minute în ploaia măruntă, privind poarta. Apoi a scos telefonul și a format un număr pe care îl păstrase ascuns în telefon ani întregi. Când vocea de la celălalt capăt i-a răspuns, a simțit cum tot sângele i se retrage din obraji.
— Da? Cine e?
— Eu sunt… Andreea.
S-a lăsat o tăcere lungă, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Apoi, vocea lui a devenit brusc tensionată.
— Unde ești?
— În fața casei. Vino afară.
Nu era un ordin. Era o invitație. Dar știa că nu avea să aibă curajul să o refuze. Curiozitatea, ego-ul, frica — toate îl vor împinge să coboare.
Și așa a fost.
Poarta a scârțâit ușor, iar bărbatul a apărut în prag, îmbrăcat impecabil, cu privirea aceea rece pe care o știa prea bine. Dar, când ochii lui s-au oprit pe gemeni, fața i s-a schimbat. S-a albit, apoi a înroșit brusc.
— Ce… ce-i asta?
Andreea și-a ridicat bărbia.
— Sunt copiii tăi.
Cătălin și Radu s-au ascuns instinctiv în spatele ei, simțind tensiunea din aer. Bărbatul arăta de parcă cineva îi smulsese podeaua de sub picioare.
— Ai… ai fugit însărcinată?
— Am fugit ca să-i protejez. Și ca să mă protejez. Iar acum am venit să-ți spun un lucru foarte simplu: n-o să mai calci în viețile noastre.
El a făcut un pas înainte, dar ea și-a ridicat palma, oprindu-l.
— Nu am venit pentru bani. Nu am venit să-ți cer nimic. Am venit doar ca să vezi ce-ai pierdut. Și ca să nu îndrăznești vreodată să mai încerci să ne cauți.
Bărbatul încerca să-și găsească cuvintele, dar Andreea nu-i mai dădea timp.
— Acum șapte ani, mi-ai spus că ești gata să renunți la copil ca să-ți fie ție bine. Eu n-am renunțat. Și ce vezi aici — doi copii buni, sănătoși, curați — e rezultatul iubirii mele, nu al nepăsării tale.
Apoi s-a întors spre băieți.
— Haideți, mergem.
Cei doi gemeni s-au prins de mâinile ei, iar Andreea a început să pășească spre stradă, fără să privească înapoi. În spate, bărbatul rămase împietrit, incapabil să scoată un cuvânt.
Pentru prima dată, trecutul nu o mai trăgea înapoi.
Pentru prima dată, era liberă cu adevărat.
Iar în timp ce băieții râdeau și săreau peste bălți, Andreea și-a dat seama de ceva: puterea unei mame nu vine din răzbunare… ci din curajul de a merge înainte, orice-ar fi.
Iar ea, în sfârșit, mergea înainte.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.