De aici a început totul să mă apese cu adevărat.
Simțeam cum trag pentru toată lumea, iar nimeni nu trage pentru mine.
Anii au trecut, iar eu m-am obișnuit cu ritmul ăsta obositor.
Munceam, învățam, plăteam.
La un moment dat, nici nu mai aveam timp să mă întreb dacă e corect.
Era viața mea și basta.
După ce am terminat facultatea, am prins un job bun ca sudor.
Salariul era decent, cam 5.000 de lei pe lună la început, dar pentru mine însemna libertate.
Pentru prima dată simțeam că pot respira.
Când m-am mutat singur, nici n-am spus familiei imediat.
Nu voiam să aud iar replicile obișnuite: „Nu e practic”, „Nu e momentul”, „Mai bine fă altceva”.
Am închiriat un mic apartament aproape de fabrică și îmi vedeam de treaba mea.
Între timp, Marian se însurase.
Avea doi copii, iar ai mei îi crescuseră aproape la fel de mult ca el și soția lui.
Eu?
Eram „ăla care se descurcă”.
Nu aveam voie să cer nimic.
Într-o zi, după o tură lungă, am realizat că mă săturasem.
Aveam 28 de ani și simțeam că tot alerg ca nebunul fără să ajung nicăieri.
Am început să mă uit la anunțuri de case.
Nu voiam ceva mare, nu voiam ceva scump, ci doar ceva al meu.
Așa am găsit-o: o căsuță modestă la marginea orașului.
Curte mică, două camere, o bucătărie cât palma, dar pentru mine era perfectă.
Prețul era bun, ratele suportabile.
Am fost la bancă, am semnat actele și într-o lună eram proprietar.
Fără să spun nimănui.
În ziua în care m-am mutat, am simțit că bunicul era acolo.
Că mă bătea pe umăr și zicea: „Ai coloană, măi băiete. Ți-am zis eu.”
Abia după două săptămâni părinții au aflat.
O rudă ne-a văzut descărcând mobila și a dat vestea mai departe.
A doua zi, mama și tata au apărut la ușa mea fără să mă anunțe.
Am deschis, iar mama s-a uitat în jur, șocată.
— Luca… tu chiar ai cumpărat casa asta?
— Da, mamă. A mea. Cu actele pe numele meu.
S-au uitat unul la altul, iar tata a tras aer în piept, de parcă urma să mă certe.
— Ar fi trebuit să ne spui, a zis el.
Știi că Marian are nevoie de mai mult spațiu pentru copii. Casa asta i-ar prinde bine.
Am rămas blocat o secundă.
Am râs, crezând că e o glumă.
Nu era.
Mama a continuat:
— Poți sta și tu cu chirie undeva aproape. Nu-i așa mare lucru. Marian are familia lui, responsabilitățile lui… copiii lui trebuie să crească undeva stabil.
Am simțit cum îmi fierbe sângele.
Toată copilăria, toată adolescența, toată facultatea — totul îmi trecea prin cap ca un film.
Am inspirat adânc.
— Nu.
Casa asta e a mea.
Eu am plătit-o.
Eu am muncit pentru ea.
Eu stau aici.
Marian are viața lui. Eu am viața mea.
Mama a încercat din nou:
— Luca, nu fi egoist.
Atunci am spus ceva ce nici eu nu credeam că o să spun vreodată:
— Nu sunt egoist. Sunt, în sfârșit, independent. Exact ce ați vrut, nu?
Au plecat supărați.
Trei zile nu mi-au răspuns la telefon.
Mă simțeam vinovat, dar în același timp… liber.
Apoi, într-o seară, cine crezi că mă sună?
Marian.
— Am auzit că te-ai mutat. Bravo, frate. Dar… ai loc în curte pentru o magazie? Că noi nu mai avem spațiu.
Mi-am pus palma pe frunte.
— Marian… casa asta nu e depozitul vostru. E casa mea.
A tăcut.
Apoi a zis:
— Ai devenit tare în ultimul timp.
Da.
Dar nu pentru că voiam.
Pentru că m-ați învățat.
Au trecut luni.
Părinții mei au digerat greu situația.
Dar într-o duminică, tata a venit singur la mine.
— Luca… am fost nedrepți cu tine. Știu asta. N-am vrut să iasă așa.
Iar pentru prima dată, l-am văzut sincer.
— E casa ta. Bucură-te de ea.
Și atunci am simțit, pentru prima dată în viața mea, că nu mai trag de unul singur.
În seara aceea, am scos Chargerul bunicului din depozit.
L-am spălat, l-am șters și l-am lăsat în fața casei, cu motorul torcând încet.
Parcă îl auzeam pe bunicul râzând:
— Ți-am zis eu, măi băiete. Ai coloană. Ai avut-o mereu.
Iar eu, în sfârșit, am crezut asta despre mine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.