Inima femeii a început să bată neregulat, de parcă trupul ei încerca să o avertizeze că ceea ce urma să afle avea să-i schimbe din nou viața. A făcut un pas spre fetiță, dar parcă mergea prin apă. Tot aerul din jur devenise greu, apăsător, ca într-o cameră în care cineva tocmai rostise un adevăr pe care nu vrei să-l auzi.
Fetița stătea nemișcată, cu mâinile împreunate în față și cu ochii mari, adânci, ca și cum ar fi știut mai multe decât un copil obișnuit. Părea că o așteaptă.
— Tu… ce faci aici? a întrebat femeia, abia auzindu-și propria voce.
Copila nu a răspuns imediat. A privit spre placa comemorativă, apoi înapoi la ea. Pe placă scria numele unui medic tânăr care murise în urmă cu trei ani, într-un accident produs exact în fața spitalului. Femeia nu observase până atunci anul, vârsta, povestea scurtă gravată cu litere reci.
— El m-a ajutat, a spus fetița într-un final. A avut grijă de mine.
Femeia a simțit cum o înțeapă pielea pe brațe.
— Cum… dacă el nu mai este?
— A avut grijă de mine, a repetat fata, cu aceeași voce liniștită.
Și în privirea ei era ceva ciudat, ceva ce femeia nu reușea să explice. O maturitate nefirescă. O liniște de om care a văzut prea multe.
Femeia a inspirat adânc, încercând să-și recapete echilibrul.
— Uite… eu am venit să-ți mulțumesc. Cuvintele tale… m-au făcut să fac ceea ce trebuia demult.
— Ați făcut ce trebuia, spuse fetița, privindu-o direct în ochi. Dar mai aveți de făcut ceva.
Femeia a simțit cum i se taie respirația.
— Ce anume?
Fetița s-a întors spre ușa secției de pediatrie.
— Haideți.
Drumul până la ușă a părut nesfârșit. Femeia mergea ca prin vis, cu un sentiment tot mai puternic că urma să revadă un lucru dureros, poate chiar nedrept. Fetița a deschis ușa fără ezitare, iar înăuntru era liniște. Doar câteva paturi goale și două asistente care completau foi.
— Ce căutăm aici? întrebă femeia.
Fetița s-a oprit lângă un pat gol.
— Aici am stat eu.
Femeia a simțit cum i se scurge tot sângele din obraz.
— Când? Când ai stat aici?
— Acum mulți ani, spuse fata. Și nimeni nu a venit atunci să-mi spună că mă iubește. Dar dumneavoastră… puteați să o faceți. Cu soțul dumneavoastră. Și ați făcut.
Un tremur i-a cuprins femeii mâinile.
— Tu… câți ani ai?
Fetița a ridicat privirea și a zâmbit slab.
— Atâția cât trebuie.
O lacrimă i-a curs femeii pe obraz. Era prea mult, prea straniu, prea adânc ca să fie doar o întâmplare. Copila aceea nu era un simplu copil al străzii. În ochii ei era o lumină ciudată, ca și cum ar fi purtat amintirile altor vieți, altor oameni.
— De ce mi-ai spus atunci… întreabă-l dacă îl iubești? murmură femeia.
— Pentru că unii oameni aud adevărul doar de la străini, spuse copila. Și pentru că nu voiam să regretați toată viața.
Femeia s-a aplecat, încercând să o atingă pe umăr, dar fetița a făcut un pas înapoi, zâmbind blând.
— Ce se va întâmpla cu tine? a întrebat femeia.
— O să fiu bine. Dar dumneavoastră? Ce faceți de acum înainte?
În acel moment, totul s-a schimbat. Ca un bec care se aprinde într-o cameră întunecată.
Femeia a realizat că, dincolo de frică, de vină și de durere, în viața ei se făcuse loc pentru ceva ce nu mai simțise de ani buni: rost. Avea bani, avea putere, avea tot ce nu-i trebuia. Dar pentru prima dată simțea că poate da înapoi, că poate schimba destine, că poate îndrepta greșeli.
Și atunci a decis.
— Voi ajuta copiii de aici, a spus ea, cu voce fermă. Toți copiii care nu au pe nimeni. Voi plăti tratamente, haine, școli… tot. Nu doar donații din presă. Ajutor adevărat.
Fetița a dat din cap, mulțumită.
— Așa trebuie.
— Și pe tine… unde te găsesc? întrebă femeia.
Dar în clipa următoare, o asistentă a trecut pe lângă ea și, surprinsă, a întrebat:
— Cu cine vorbiți?
Femeia s-a întors.
Coridorul era gol.
Fetița dispăruse.
Un fior puternic i-a străbătut spinarea, dar de data aceasta nu mai era frică. Era certitudine.
Nu știa cine fusese copilul acela. Nu știa dacă era un suflet pierdut, o amintire rătăcită sau o lecție trimisă de undeva de sus.
Dar știa un lucru: întâlnirea aceea îi schimbase viața pentru totdeauna.
Iar uneori, exact asta trebuie.
Un singur om.
Un singur cuvânt.
O singură clipă care îți întoarce sufletul din drum.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.