În clipa aceea, liniștea apăsătoare din sala de nașteri se izbi de pereți ca o furtună. Un doctor mai în vârstă, cu ochii obosiți dar încă plini de experiență, împinse asistentele la o parte și se aplecă asupra Isabelei.
— Avem puls slab! Nu vă opriți! Țineți linia deschisă! strigă el, în timp ce încerca cu disperare să readucă un fir de viață în corpul ei epuizat.
Dar era prea târziu.
Într-un ultim tremur, trupul Isabelei se destinse, ca și cum durerea care îi sfâșiase corpul se evaporase într-o clipă.
Doctorul rămase o secundă nemișcat.
Apoi închise ochii.
— Am pierdut-o.
O asistentă izbucni în plâns. Celelalte își mușcară buzele, încercând să-și păstreze profesionalismul, dar lacrimile le trădau.
Din spatele geamului, Alexandru coborî telefonul, iar expresia lui era de o liniște tulburătoare, aproape satisfăcută.
Beatrice își aranjă halatul și făcu un pas spre ieșire, convinsă că scena se încheiase exact așa cum își dorise.
Dar nu apucă să ajungă la ușă.
— Așteptați! strigă doctorul.
Vocea lui răsună puternic, încărcată de o energie bruscă, neașteptată.
— Avem un copil!
Asistentele se uitară una la alta, uluițe.
Doctorul ridică un nou-născut înfășurat într-un prosop, respirând slab dar sigur.
— O fetiță! Reacționați rapid, luați-o la evaluare!
Beatrice se opri brusc. Zâmbetul îi dispăru. Aerul din încăpere deveni greu, tăios.
Dar doctorul nu terminase.
Se uită iar spre pântecele Isabelei, iar ochii i se măriră.
— Nu… stați… avem încă unul. E vorba de gemeni!
Un murmur de șoc străbătu sala. Asistentele se mișcară cu o viteză frenetică, iar în câteva secunde al doilea bebeluș, un băiețel, fu scos la lumină, plângând puternic, sănătos, de parcă alunga tot răul din jur.
Beatrice se clătină.
Alexandru rămase nemișcat, uimit pentru prima dată în acea zi.
— Sunt… gemeni… repetă doctorul, privindu-l fix prin geam.
În vocea lui exista o tensiune clară, ca și cum ar fi spus ceva interzis.
Ceva periculos.
O asistentă se apropie de el și îi șopti ceva la ureche. Doctorul ridică privirea, brusc rigid.
— Izolați sala. Nicio persoană neautorizată nu iese de aici! ordonă el.
În secunda aceea, două asistente se poziționară în fața ușii, iar privirile lor se îndreptară direct spre Beatrice, care începu să-și piardă culoarea.
— Ce faceți?! izbucni ea, încercând să pară calmă.
— Eu sunt… asistenta lui domnu’ Tudor!
Doctorul se apropie de ea.
— Halatul dumneavoastră e de laborator privat, nu din spitalul nostru. Eticheta e greșită. Parfumul e interzis în blocul operator. Și valva oxigenului… a fost închisă manual.
Beatrice făcu un pas înapoi.
— Nu știu despre ce vorbiți…
Dar vocea îi tremura.
Doctorul continuă, rece:
— Avem totul pe camere. Și am doi copii care tocmai au rămas orfani din cauza unei crime.
Cuvântul „crime” se rostogoli prin aer ca o lovitură de ciocan.
Alexandru, realizând că jocul îi scăpase de sub control, intră în grabă în sala de operație, încercând să-și impună autoritatea.
— Eu sunt tatăl copiilor! Să nu uitați cine sunt! strigă el, apropiindu-se amenințător de doctor.
Înainte să mai apuce să spună ceva, doctorul îi aruncă o privire dură.
— Sunteți tatăl legal. Dar nu știți încă totul.
Asistentele se opriseră.
Beatrice își ținea respirația.
Chiar și aparatele păreau să tacă.
Doctorul făcu un semn spre una dintre asistente.
Ea îi întinse o foaie.
— Doamna Varga a semnat înainte de naștere o declarație notarială. Dacă i se întâmpla ceva, copiii urmau să fie încredințați surorii ei. Sub nicio formă nu menționați ca dumneavoastră să aveți custodia completă.
Alexandru rămase înțepenit.
— Mințiți…, șopti el, dar vocea îi era lipsită de putere.
Doctorul continuă:
— Mai mult… testele preliminare arată că unul dintre copii ar putea să nu fie al dumneavoastră.
Beatrice își duse mâna la gură. Alexandru se întunecă la față.
— Ce ați spus?! urlă el.
— Exact ce ați auzit, domnule Tudor. Și până terminăm testele, nici dumneavoastră, nici această „asistentă” nu aveți voie să vă apropiați de nou-născuți.
Alexandru înaintă, dar doi brancardieri i se puseră în față.
În câteva secunde, sala plină de panică se transformă într-un loc al adevărului.
Beatrice izbucni:
— Spune-le, Alexandru! Spune-le adevărul despre bani! Despre afacere! Despre tot!
Doctorul se întoarse spre ea.
— Poate că o să spuneți totul la Poliție. Pentru că acolo mergeți acum.
Beatrice se prăbuși pe un scaun, plângând isteric.
Alexandru încerca să-și recapete controlul, dar autoritatea lui se destrăma în aerul steril al sălii.
În timp ce haosul se dezlănțuia, asistentele duceau cei doi bebeluși într-o cameră sigură.
Fetița dormea liniștită.
Băiețelul plângea încet, ca și cum chemarea lui ar fi trecut prin tavanul spitalului, direct spre sufletul mamei care nu mai era.
Doctorul își plecă privirea spre ei și oftă.
— Mama voastră a murit ca să vă aducă pe lume. Nu vă faceți griji… n-o să vă atingă nimeni rău. Jur pe halatul meu.
În timp ce lumina dimineții pătrundea prin ferestrele maternității, evenimentele din noaptea aceea urmau să schimbe totul.
Un imperiu se clătina.
Adevărul ieșise la suprafață.
Iar din toată suferința aceea, doi copii abia născuți deveniseră singurul lucru curat, nevinovat și salvator.
Pentru că uneori, dreptatea nu vine cu sirene.
Vine cu două inimi mici care bat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.