…iar cuvintele mele au lovit în ei ca un pumn în stomac. Am văzut cum expresiile lor se schimbă, cum siguranța le dispărea de pe chip, înlocuită de o panică pe care încercau fără succes să o ascundă. Dintr-o dată, biroul acela scump, cu pereți tapetați în tablouri de colecție, nu le mai oferea niciun confort. Se vedeau mici. Se vedeau vulnerabili. Se vedeau prinși.
Am tras scaunul ușor, fără să fac zgomot, și m-am așezat, păstrând aceeași liniște calmă. Nu voiam să le distrug viața. Ei se distruseseră singuri când au decis să se joace murdar.
— Andreea… putem discuta — a bâiguit Mihai, pentru prima dată fără vocea aceea de superior care mă făcuse ani întregi să mă simt mică.
L-am privit atent.
În ochii lui, nu mai era mândrie. Era frică.
Frica aceea pe care eu o simțisem nopți întregi, tremurând pe podea în baie, încercând să nu se audă că plâng.
— Mihai, discuțiile trebuiau să existe atunci când eram în aceeași casă, nu acum, când vrei să pleci cu tot ce ai luat datorită mie — am spus rar, apăsat.
Mariana s-a apropiat, încercând un ton „calm”, de parcă brusc îi păsa.
— Andreea, dragă, poate am exagerat… Eu doar am fost supărată…
Am ridicat palma, oprind-o din teatru.
— Nu e nevoie să minți. Ai spus exact ce ai simțit.
Se vedea pe fața ei că nu era obișnuită să o întrerupă cineva. Eu o făcusem cu o seninătate care o făcea să clocotească.
Avocatul meu, un bărbat de vreo 55 de ani, îmbrăcat simplu, fără fițe, doar și-a dres glasul.
— Conform clauzei 6.A. — a spus el calm — Doamna Andreea devine unic proprietar al firmei, iar toate veniturile și bunurile înregistrate oficial pe numele companiei îi revin în totalitate.
Mihai a bufnit, încă în șoc.
— Dar firma valorează milioane! Nu ai cum… Nu… Nu e corect!
Avocatul meu a rămas impasibil.
— Ați semnat amândoi. Fără constrângere, în fața notarului.
Mi-am lăsat privirea să alunece în jos, am atins inelul simplu de pe masă — singurul lucru pe care îl mai aveam de la el — și am spus:
— Știi ce e ironic, Mihai? Eu am vrut dragoste. Tu ai vrut bani. Și uite-ne unde am ajuns.
Nimeni nu a mai vorbit câteva secunde.
Am simțit atunci ceva ce nu mai simțisem de mult: libertate.
Nu răzbunare.
Nu triumf.
Doar eliberare.
M-am ridicat și am cerut doar un singur lucru suplimentar, fără bani, fără procente, fără procese viitoare:
— Să nu mă mai căutați niciodată, nici pe mine, nici pe familia mea.
Am luat geanta, mi-am închis haina și am ieșit pe ușă.
Când s-a trântit ușa biroului în urma mea, am simțit că se închide și ultimul capitol dintr-o viață care nu mă mai reprezenta.
Afară mirosea a iarnă, iar cerul era plumburiu, dar eu mă simțeam de parcă ar fi venit primăvara.
M-am oprit lângă treptele clădirii, am ridicat capul și am tras aer adânc în piept.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mă mai durea nimic.
Atunci am zâmbit, nu ca să provoc sau să ironizez, ci pentru mine.
Pentru că în sfârșit înțelesesem ceva important:
Nu trebuie să câștigi o luptă ca să fii învingător. Uneori, victoria reală este să pleci cu demnitatea întreagă și cu sufletul liber.
Am pornit înainte încet, cu haine simple, cu buzunare goale…
Dar cu viitorul în mâinile mele.
Și pentru prima oară, chiar credeam că merit tot ce e bun.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.