Eleonora a simțit cum genunchii i se înmoaie. Pentru o clipă a crezut că visează, că mintea îi joacă feste după atâția ani de dor, rugăciuni și întrebări fără răspuns. O lacrimă i-a alunecat pe obraz, dar nu a șters-o. A vrut să simtă totul așa cum era: adevărat, viu, neașteptat.
Lia a pășit spre ea și, fără nicio ezitare, a strâns-o în brațe. A urmat o îmbrățișare tăcută, lungă, de parcă timpul ar fi trebuit recuperat. Roxana și Claudia s-au apropiat și ele, iar Eleonora s-a trezit cuprinsă de cele trei femei pe care, cu ani în urmă, le găsise tremurând lângă un tomberon. Acum miroseau a parfum scump și aveau priviri pline de încredere, nu de teamă.
— Intrați, fetelor, a reușit să spună Eleonora, abia șoptit.
Au intrat în casă cu pași liniștiți. Eleonora le-a privit cu ochii umezi, iar ele au privit în jur ca niște fiice care se întorc acasă după o viață întreagă. Claudia a văzut pe perete o fotografie veche a Eleonorei cu soțul ei, într-un costum simplu, de căsătorie.
— A fost un om bun…, a spus în șoaptă Eleonora, fără să fie întrebată. Nici n-a apucat să știe ce făceam… și mă întreb și azi dacă ar fi fost mândru sau supărat pe mine.
— Ar fi fost mândru, a răspuns Roxana cu fermitate. Oricine ar fi fost mândru.
Lia a pus plicul alb pe masa din sufragerie și l-a împins ușor spre Eleonora.
— Înainte să-l deschideți, trebuie să vă spunem ceva, a continuat ea. N-a fost ușor. După ce am dispărut, un ONG din Cluj ne-a găsit și ne-a dus într-un centru. Acolo au aflat că suntem bune la școală. Ne-au dat șansa să învățăm, să ne vindecăm și să ne ridicăm. Dar… fără dumneavoastră, nu am fi supraviețuit până atunci.
Eleonora a deschis plicul cu mâinile tremurânde. Înăuntru era un contract de donație și un set de acte.
— Ce e asta? a întrebat ea, neîncrezătoare.
— Cheile unui cămin de bătrâni privat, a zis Claudia. Unul special. Pentru persoane singure, fără ajutor… dar nu un azil. Un loc frumos, cald, unde oamenii trăiesc cu demnitate. L-am cumpărat în numele dumneavoastră. Acolo veți decide regulile, meniul, personalul și cine va fi primit.
Eleonora a rămas fără cuvinte. Se uita când la ele, când la acte.
— Nu pot să primesc așa ceva…, a murmurat ea.
— Ba da, a rostit Lia hotărât. Ați spus cândva că oamenii cu adevărat buni nu așteaptă răsplată, iar noi am învățat asta de la dumneavoastră. Dar știți ce am învățat mai târziu? Că oamenii buni merită, totuși, să fie răsplătiți.
Claudia și Roxana au scos dintr-o cutie mai mică fotografii printate: trei adolescente îmbrăcate în uniforme școlare, apoi absolvente cu robe, apoi în spitale și instituții medicale, zâmbind în halate impecabile.
— Suntem asistente medicale, a spus Roxana, mândră. Toate trei. Lucrăm în spitale diferite, dar avem același plan: începem un proiect de ajutorare pentru copii abandonați. Iar dumneavoastră sunteți modelul.
Eleonora a rupt în sfârșit tăcerea, lăsând vocea să-i tremure fără rușine.
— V-am ajutat pentru că erați copii… pentru că mi-a fost milă… nimic mai mult.
— Nu — a spus Lia — ne-ați iubit fără să cereți nimic în schimb. Asta e mai mare decât mila.
Femeia a început să plângă, iar lacrimile de pe obraji i se amestecau cu un zâmbet stins, dar curat. S-a ridicat, le-a luat pe rând de mână și a spus:
— Dacă vreți să mă răsplătiți, răsplătiți-mă cu o promisiune: să nu lăsați niciun copil să creadă vreodată că e singur.
— Promitem, au spus ele în cor.
În acea clipă, parcă întreaga casă s-a luminat. Aerul era altfel, mai curat, mai cald, ca și cum viața se întorcea după un lung somn. Eleonora nu mai era o bătrână uitată, ci cineva pentru care merita să se aprindă lumina.
În următoarele săptămâni, casa ei s-a umplut de vizite, telefoane, planuri și discuții. Eleonora a mers să vadă centrul, iar când a intrat, a simțit același nod în gât ca atunci când a găsit fetițele în frig. Dar acum era altfel: nu mai era vorba de supraviețuire, ci de speranță.
A privit clădirea, cheile în mână, și a rostit:
— Aici nu vor exista lacăte pe suflet.
Din acea zi, Eleonora nu a mai trăit în tăcere.
Și-a trăit bătrânețea cu demnitate, iubită și respectată.
Iar în fiecare an, de Crăciun, la poarta centrului se aduna o coadă de cadouri, hăinuțe, păturici și scrisori. Toate purtau același mesaj, scris cu litere mari:
„Pentru tanti Eleonora — femeia care a ales să vadă sufletul, nu hainele.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.