…am tras aer în piept și am răspuns. Nu cu teamă, nu cu vocea aia care se scuza înainte să termine fraza. De data asta, am spus simplu:
„Da, ce e?”
La celălalt capăt, tăcerea a fost lungă, grea, ca atunci când știi că urmează ceva urât, dar tot speri că nu e chiar ce crezi. Apoi am auzit vocea tatei, grăbită, tăioasă, răsucită într-o urgență care nu mă privea niciodată până când aveau nevoie de mine:
„Sabina a făcut iar o prostie. Vin-o acasă.”
M-am sprijinit de marginea patului și m-am uitat la perfuzie. Încă aveam febră. Respiram greu. Și cu toate astea, reflexul vechi mi-a strâns stomacul: să plec, să rezolv, să fiu utilă. Așa mă dresasem ani de zile. Așa mă crescuseră: „Tu ești cea responsabilă. Tu faci față.”
Dar pentru prima oară, am simțit cum în mine se ridică altceva. O liniște. O claritate.
„Nu pot”, i-am zis. „Sunt internată.”
A urmat un oftat scurt, nerăbdător, ca și cum tocmai îi încurcam planurile.
„Olivia, e familie. Trebuie să vii.”
Familie. Cuvântul ăla care ar fi trebuit să mă încălzească, dar care la mine mă făcea doar să simt frig în oase.
„Tati”, am spus încet, „voi n-ați venit nici măcar când am leșinat.”
Se făcu liniște din nou. Liniștea vinovatului.
„Nu începe iar”, m-a tăiat el. „Sabina are nevoie de tine. Noi avem nevoie de tine.”
M-am uitat la poza lor din acea „Zi de familie”. Toți trei zâmbind. Fără mine. Ca și cum n-aș fi existat vreodată.
Atunci m-am ridicat, încet, ținându-mă de balustradă, și am simțit cum în mine se rupe o legătură veche, crescută din sacrificii, nu din iubire.
„Nu mai pot fi mereu eu soluția”, i-am spus. „Nu mai sunt copilul de serviciu.”
Am închis.
Telefonul a continua să vibreze minute în șir, dar eu n-am mai răspuns.
În zilele următoare, am început să merg prin salon, încet, ținându-mă de pereți. O asistentă m-a întrebat într-o dimineață:
„N-a venit nimeni la tine?”
„Ba cineva a venit”, am spus. „Eu.”
A zâmbit cald, fără să întrebe mai mult.
Bolnavă cum eram, pentru prima oară în viață m-am simțit liberă. Fără așteptările lor. Fără presiunea de a dovedi ceva. Doar eu și sufletul meu, care până atunci fusese împins într-un colț ca să încapă toți ceilalți.
În a cincea zi, doctorul mi-a spus că pot fi externată.
Am ieșit în fața spitalului și am simțit aerul cald de vară pe obraji. Bucureștiul fremăta în jurul meu: mașini, oameni grăbiți, miros de covrigi calzi și asfalt încins. Viață reală. Nu poza de familie perfectă.
Am inspirat adânc și mi-am zis că e timpul să trăiesc și eu, nu doar să supraviețuiesc.
În loc să mă duc în orășelul lor să sting incendii, am mers în chiria mea mică din Drumul Taberei. Am tras jaluzelele, mi-am luat un ceai și am stat pe canapea, fără vină, fără graba aia care mâncase ani din viață.
Telefonul mi-a arătat zeci de mesaje:
„Cum poți să ne faci asta?”
„Sabina trece printr-o perioadă grea!”
„Ești egoistă!”
„Răspunde!”
Le-am citit pe toate. Dar în mine nu se mai mișca nimic. Nici frică. Nici vină.
M-am ridicat și m-am uitat în oglindă. Aveam cearcăne, eram slăbită, dar pentru prima oară după mult timp, mă vedeam pe mine. Fără etichete. Fără roluri impuse.
Doar Olivia.
O femeie care dăduse tot ce avea. O femeie care merita, în sfârșit, să primească măcar respect.
În următoarea săptămână, am primit un singur mesaj de la tata:
„Dacă nu vii azi, să nu mai vii deloc.”
L-am privit câteva secunde.
Apoi am șters conversația.
Nu cu furie.
Cu eliberare.
Pentru prima oară, alegerea era a mea, nu impusă. Drumul era al meu. Viața era a mea. Și poate că nu aveam familia pe care o visasem, dar aveam ceva mai important:
Șansa să-mi construiesc una care chiar să mă iubească. Chiar să mă vadă.
Iar pentru prima dată în viață, Olivia Dobre nu se mai întorcea în trecut.
Mergea înainte. Cu capul sus. Cu sufletul curat.
Și asta a fost, în sfârșit, ziua mea de familie — familia pe care am găsit-o în mine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate