…se întorcea mai repede decât de obicei, cu un nod în gât care îi crescuse pe drum. Simțea că ceva fierbe în el, ceva ce nu mai putea acoperi cu politețe, zâmbete și aparențe. De cum a intrat în apartament, liniștea l-a lovit ca un ecou. Nicio voce, niciun obiect mișcat, nici măcar pasul grăbit al Rodicăi.
A lăsat geanta la intrare și a pornit direct spre laptop. Mâinile îi tremurau când a deschis fișierele de pe camere. Imaginile s-au derulat lent, prea lent pentru cât de repede îi bătea inima. La început, doar Rodica spălând vase. Apoi mutând scaune. Apoi a apărut Clara.
Tonul ei era ascuțit chiar și fără sunet. Gesturile erau repezite. Împingeri mici, dar clare. Rodica tresărind. Apoi acel moment — cel care i-a oprit respirația — când Clara i-a smuls mopul din mână și femeia căzuse în genunchi, sprijinindu-se cu încheietura bandajată. El o ridicase de la pământ de mii de ori în viața lor, dar acum o vedea ridicându-se singură, rușinată, ca și cum ar fi greșit ea.
Ștefan a închis laptopul brusc. Tot corpul îi vibra de furie. Dar nu putea intra ca o furtună. Nu încă. Trebuia să înțeleagă de ce mama lui adoptivă tăcea. Trebuia să o audă spunând tot.
A pornit prin casă, în lumina slabă a serii. A găsit-o în spălătorie, cu o cămașă a Clarei în mâini. Se oprise, însă, și stătea cu privirea pierdută. Ca o umbră a femeii care îl crescuse cu brațe puternice și vorbe bune.
— Mamă…
Ea a tresărit.
— Ștefane, ce faci acasă așa devreme?
— Vorbește-mi. Te rog.
Rodica a clipit des, ca și cum ar fi încercat să alunge lacrimile.
— Nu e nimic. Nu vreau probleme. Și… știi cum e Clara… doar că e perfecționistă.
Cuvintele ei l-au durut mai tare decât imaginile. Nu pentru ce spunea, ci pentru ce ascundea.
— Mamă, te-a atins? Te-a rănit?
Ea și-a strâns palmele.
— Eu sunt obișnuită cu greul. Nu vreau să stric viața ta. Clara… e importantă pentru tine.
— Nu mai e, a zis el, cu o voce pe care nici nu și-o recunoștea.
Rodica l-a privit uimită.
— Ștefane…
— Am văzut tot.
Cămașa i-a alunecat din mâini. S-a sprijinit de masă, ca și cum adevărul ar fi fost prea greu de dus.
Pentru prima dată după mult timp, el a văzut-o îmbătrânită. Nu din ani, ci din rușinea de a fi tratată ca o slugă în propria lui casă.
Ștefan i-a cuprins mâinile ușor.
— Mamă, tu nu ești angajata nimănui. Tu ești familia mea.
Și atunci a cedat. A plâns în tăcere, cum plâng doar oamenii care au îndurat mai mult decât recunosc. El i-a șters lacrimile cu degetele și și-a jurat că n-o să o mai lase nici măcar o secundă în mâna cuiva care o tratează astfel.
Când Clara a intrat pe ușă, își scutura pantofii de praf ca o regină coborâtă de pe tron.
— A, ai ajuns… Ce e cu fețele astea?
Dar Ștefan nu a mai tăcut.
— S-a terminat, Clara.
Ea a râs scurt.
— Ce anume?
— Tu. Noi. Tot.
Când el a pus laptopul pe masă și a apăsat pe „play”, Clara a încremenit. Din momentul în care s-a văzut împingând-o pe Rodica, până la scena în care îi ridicase vocea peste măsură, paloarea i s-a întins pe față.
— Poți să… să ștergi asta, Ștefane. Am greșit, dar—
— Ai terminat. În seara asta pleci. Nu mai are rost.
Clara a încercat să se apropie de el, dar el a făcut un pas înapoi.
— Nu ai ce căuta într-o casă în care oamenii mei sunt tratați ca niște cârpe.
Ea a plecat trântind ușa, dar nimeni n-a alergat după ea.
Rodica încă mai plângea ușor.
— Ștefane… n-ai distrus prea mult?
El a zâmbit amar.
— N-am distrus nimic, mamă. Doar am curățat ce trebuia curățat.
A condus-o până în sufragerie și a așezat-o pe canapea.
— De mâine, nu mai faci treabă prin casă. Deloc. Îți iau ajutor. Tu ai muncit destul o viață întreagă.
Ea l-a privit cu ochi obosiți.
— Dar eu vreau să ajut…
— Ai ajutat destul. E rândul meu.
Și, pentru prima dată după multe luni, casa nu mai mirosea a teamă. Ci a dreptate.
În seara aceea, Ștefan și-a pus capul în poala ei, ca atunci când era copil. Rodica i-a mângâiat părul încet, cu tandrețea aceea pe care nicio rană nu o poate șterge.
— Bine ai venit acasă, dragul mamei, i-a spus ea.
Iar el, cu ochii închiși, și-a dat seama că adevărata avere nu era în conturi, ci în omul care îl crescuse cu inimă curată.
Și că, în sfârșit, avea curajul să aleagă ce era cu adevărat important.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.