Când medicii le-au spus că mama lor, Elena, are nevoie de îngrijire permanentă, lumea celor două surori — Ana și Ilinca — s-a răsturnat. Crescuseră într-o casă în care mama fusese stâlpul tuturor lucrurilor bune: micul dejun cald, hainele mirosind a soare, liniștea din momentele grele, poveștile spuse la marginea patului, promisiunea că „o să fie bine”.
Acum, rolurile se inversaseră.
Ana
Ana era sora cea mică. Locuia la câțiva kilometri de mama lor, avea un job flexibil și doi copii mici. Făcea tot ce putea: se trezea la 6, pregătea pachetul copiilor, îi ducea la școală și grădiniță, apoi mergea la mama ei. O gătea, o spăla, o pieptăna, îi dădea medicamentele, îi făcea ceai, o ținea de mână când durerile o făceau să ofteze.
Și mama, cu vocea ei tot mai stinsă, îi șoptea:
— „Ana, să nu te obosești… știu că tu rămâi cu mine.”
Ana zâmbea. De obosită ce era, uneori îi venea să plângă. Dar rămânea. Era mama ei.
Ilinca
Ilinca, sora cea mare, locuia într-un oraș mare, la două ore distanță. Avea o firmă, ședințe, întâlniri, zboruri, planuri. O suna pe mama mereu, dar ajungea rar acasă. De fiecare dată când venea, stătea puțin, îi aducea flori, un halat nou, un parfum. Mama o privea cu ochii umezi, mândră de ea.
Dar mama vedea și altceva: vedea că Ilinca suferea, în tăcere, pentru că nu putea fi acolo mai des. O frământa vinovăția, o apăsa timpul care nu se oprea niciodată.
Într-o seară, Ilinca a venit pe neașteptate. Ana o gătea pe mama, iar Ilinca a intrat în cameră, s-a așezat pe marginea patului și i-a luat mâinile slabe între ale ei. Mama, ca și cum ar fi așteptat acel moment, a spus încet:
— „Ilinca… nu ești mai puțin fiica mea pentru că n-ai timp. Amândouă sunteți inima mea.”
Ilinca a izbucnit în plâns.
Decizia
După câteva zile, Ilinca a chemat-o pe Ana la notar. Ana a venit confuză, obosită, cu părul prins grăbit într-un coc. Ilinca a scos un dosar și a spus:
— „Ana… casa mamei e a ta. Tu ai avut grijă de ea, tu ai renunțat la tot. Eu… n-am fost aici când trebuia. Nu vreau niciun ban, nicio proprietate. Tu ai fost mâinile și sufletul mamei. Casa trebuie să fie a ta.”
Ana a rămas blocată.
— „Ilinca, nu trebuie… nu vreau…”
Dar Ilinca a dat din cap, hotărâtă, cu lacrimile încă pe obraji.
— „Ba trebuie. E forma mea de a fi aici… măcar puțin. Și să nu uiți niciodată: n-am iubit-o mai puțin. Doar că viața m-a prins altfel.”
Ultimul gest
Mama lor nu a știut niciodată despre actele făcute. Dar în ultimele zile, când surorile stăteau una de-o parte și cealaltă a patului, ținând-o de mâini, Elena a spus ceva ce aveau să poarte pentru tot restul vieții:
— „Două fete am avut… și amândouă m-ați iubit cum ați putut. Asta e tot ce contează.”
Nimeni nu a mai spus nimic. Doar au plâns, în tăcere, toate trei.
Moștenirea adevărată
Casa a rămas Anei. Dar într-o cutie din pod, într-un album vechi, Ilinca a scris o dedicație:
„Păstrează casa, soră… dar ține minte: mama a fost acasă pentru amândouă. Iar eu îți sunt recunoscătoare pentru tot ce ai făcut în numele amândurora.”
Și așa, între două surori, moștenirea nu a fost casa.
A fost iubirea.
Și dreptatea tăcută care vindecă ce viața uneori rupe.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.