…și frigul nopții a lovit-o ca o trezire bruscă. Bucureștiul nu dormea niciodată. Mașini, claxoane, lumini, pași grăbiți prin întuneric. Era altă lume, una care nu avea loc pentru oameni ca ea.
Cu pași mici, și-a tras geaca pe umeri și a pornit spre poartă. Simțea că, dacă mai stă o secundă în vila aceea rece, i se rupe sufletul. Nu voia scandal, nu voia ceartă… voia doar libertate. Așa cum o înțelesese ea: liniște, simplitate și demnitate.
Când a trecut de poartă, s-a oprit o clipă. Oare să-l trezească pe Doru? Să-i spună ce-a decis? Să-l îmbrățișeze?
Inima o durea.
Dar știa răspunsul.
Doru era prins într-o lume care nu-i mai aparținea nici lui.
Și atunci, pentru prima oară, Tanti Elena a înțeles că uneori iubirea nu înseamnă să stai… ci să pleci, ca să nu fii povară.
Pe marginea străzii a oprit un taxi. Șoferul, un bărbat trecut de 50 de ani, cu geacă lucioasă și ochi obosiți, a privit-o surprins.
— Unde mergeți, mamă?
— La gară, fiule… la Gara de Nord.
A pornit motorul și, în timp ce mergeau, șoferul tot o privea în oglindă.
— Sunteți sigură că e bine ce faceți? La ora asta…
— Bine nu știu dacă e… dar e corect.
Bărbatul a tăcut, dar ochii lui spuneau că înțelege. Poate și el avusese o mamă ca ea. Poate și el fusese cândva un fiu risipit.
Când trenul spre Râmnicu Vâlcea a sosit, peronul era aproape gol. Tanti Elena a urcat greu, cu genunchii care-i trosneau la fiecare treaptă. S-a așezat lângă geam și, în timp ce trenul pornea, orașul se îndepărta ca o amintire nedorită.
Pe drum, și-a scos cutiuța cu scrisori și fotografia lui Doru copil. În lumina slabă din vagon, băiatul cu picioare murdare de praf parcă îi zâmbea.
— Iartă-mă, Dorule — a șoptit. — Poate într-o zi o să te regăsești. Și atunci… ușa mea rămâne deschisă.
Când a coborât în sat, zorii abia se iveau peste dealuri. Aerul rece, curat, i-a umplut plămânii. Găinile cotcodăceau leneș, iar râul Olt curgea liniștit, ca și cum o așteptase mereu.
A intrat în căsuța ei mică și a aprins lampa cu petrol. Lumina caldă i-a încălzit fața.
Acolo era viața ei.
Acolo era pacea.
S-a așezat pe patul vechi, a închis ochii și, pentru prima dată după mulți ani, a simțit o liniște adâncă. Nu mai avea vila de opt etaje, gresie italiană sau mobilă de lux. Dar avea ceva ce acolo nu găsise:
iubire, demnitate și rădăcini.
La București, în aceeași dimineață, Doru s-a trezit și a găsit biletul. A citit rândurile tremurate de zeci de ori, iar fiecare cuvânt era o bătaie de ciocan în inimă.
Și atunci a înțeles și el ceva ce uitase de mult:
că luxul nu ține loc de mamă.
Că liniștea nu se cumpără.
Și că omul, oricât de sus ar urca, tot din casa părintească pleacă — și tot acolo se vindecă.
A închis ochii și, printre lacrimi, a spus singura frază adevărată din toată viața lui de adult:
— Mamă… vin după tine.
Dar asta avea să se întâmple altă zi.
Pentru că în clipa aceea, undeva pe un deal liniștit, Tanti Elena zâmbea în sfârșit…
Și liniștea dimineții îi spunea că făcuse alegerea cea bună.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.