Horațiu a făcut un pas înainte, dar picioarele îi tremurau de parcă nu mai erau ale lui. Ani la rând își imaginase momentul în care o va regăsi. Dar nici în cele mai întunecate vise nu și-ar fi închipuit-o astfel: slabă, istovită, locuind într-o cameră sărăcăcioasă, cu o fetiță care semăna leit cu ea.
Alina a încercat să spună ceva, dar i s-a rupt glasul. S-a sprijinit de perete, trăgând aer cu greu.
Sofi s-a apropiat de ea, luându-i mâna în palma mică.
— Mami, el a fost drăguț cu mine…
Vorbele fetiței au căzut ca un cuțit în pieptul lui Horațiu.
Alina și-a strâns buzele, a încercat să se adune și apoi a rostit, aproape șoptit:
— N-ar fi trebuit să ne găsești…
— Cum poți să spui asta? a izbucnit el, simțind cum îi tremură vocea. Au trecut șase ani, Alina! Șase! Am căutat peste tot. Te-am crezut moartă…
Ea a închis ochii, ca și cum cuvintele lui ar fi fost prea grele de dus.
— Nu aveam de ales, Horațiu… Nu atunci.
— Aveai. Și mai ai și acum. Îmi spui tot.
Pentru prima dată de când intrase, Sofi i-a privit pe amândoi, neînțelegând ce se întâmplă. Fetița a făcut un pas înapoi, iar Horațiu i-a zâmbit, încercând să o liniștească.
Apoi s-a aplecat către Alina:
— E… e fata mea?
Un fior a trecut prin umerii ei, ca un tremur greu de ascuns. A întors privirea spre copilă, apoi înapoi la el.
— Da… e a ta.
Horațiu și-a dus mâna la gură, ca să își înăbușe un hohot de plâns. Pământul se clătina sub el. Șase ani în care nu știa că are o fiică. Șase ani pierduți.
— De ce ai plecat? De ce nu mi-ai spus nimic?
Alina a căzut pe marginea patului, epuizată, ca și cum ar fi purtat în spate toate durerile lumii.
— Pentru că m-am îmbolnăvit… și doctorii îmi dădeau șanse mici. Nu voiam să te leg de mine. Nu voiam să trăiești cu teama că mă pierzi. Și când am aflat că sunt însărcinată… m-am panicat. Am crezut că e mai bine să dispar, să nu vă trag după mine…
Horațiu a rămas fără cuvinte.
Tot ceea ce îl mâncase pe interior ani întregi — furie, tristețe, vinovăție — se topea în fața adevărului.
— Și acum? a murmurât el. Ce ai acum?
Alina a ridicat din umeri, ca și cum n-ar mai fi avut puterea să ascundă nimic.
— Boala a revenit. Nu mai pot munci. Abia mai stăm în camera asta. Sofi vinde prin piață ca să avem ce mânca…
Privirea lui Horațiu s-a întunecat cu un amestec de durere și hotărâre.
— Gata. Ajunge. Nu mai trăiți așa nicio zi. Veniți cu mine. Amândouă.
Alina a vrut să protesteze, dar el i-a prins ușor mâna, aceeași mână cu pata roșie care îl urmărea ca un blestem și ca un miracol.
— Alina… n-am știut că pot plânge de fericire și de durere în același timp. Nu vă mai las singure. Orice-ar fi, trecem împreună.
Sofi i-a privit cu ochii mari, lumina soarelui jucându-se pe pata roșie de pe mâna ei. Apoi a zâmbit timid și l-a prins pe Horațiu de deget, ca și cum ar fi știut că viața lor tocmai se schimba.
Pentru prima oară după ani, în sufletul lui Horațiu nu mai era gol. Era plin.
Plin de tot ce căutase o viață întreagă, fără să știe unde să găsească.
Familia lui.
Iar restul… urma să îl construiască pas cu pas, cu răbdare, cu iubire și cu o putere pe care nu credea că o mai are.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.