Bărbatul s-a oprit chiar în fața mesei ei improvizate și a privit lung la bucățile de brânză împachetate în hârtie simplă. Ana și-a șters palmele de șorț, încercând să pară mai sigură pe ea decât se simțea.
— Tu ai făcut brânza asta? a întrebat el, cu o voce calmă, dar hotărâtă.
Ana a dat din cap.
— Da, domnule. E din lapte de la vaca mea… Luna.
El a zâmbit ușor, apoi a luat o bucățică, a mirosit-o și a gustat. A închis ochii pentru o clipă, ca și cum analiza fiecare aromă.
— Extraordinar. Seamănă cu brânza pe care o făcea bunica mea în Alba. Ai talent, fată.
Complimentul acela, rostit simplu, a făcut-o să simtă pentru prima dată, după multă vreme, că lumea nu era complet împotriva ei.
— Mulțumesc… se bâlbâi ea. Încerc doar să mă descurc.
Bărbatul s-a prezentat: se numea Sorin Munteanu, un bucătar cunoscut în zonă, care deschisese de curând o pensiune cu restaurant. Căuta produse locale bune, naturale, făcute cu grijă.
— Aș vrea să colaborez cu tine, Ano. Dacă ești de acord, îți cumpăr toată brânza pe care o poți face. Și plătesc pe loc.
Ana a simțit cum îi sare inima. Pentru prima dată, viitorul nu mai părea doar un loc înfricoșător.
— Da… da, vreau!
Sorin a cumpărat tot ce avea pe masă, i-a pus în mână o sumă frumușică, peste 300 de lei, și i-a promis că va reveni în fiecare săptămână.
În seara aceea, Ana s-a întors la han cu ochii plini de lacrimi — nu de tristețe, ci de ușurare. Nea Ilie a ascultat-o în tăcere, apoi i-a bătut ușor umărul.
— Vezi, fată? Când muncești cu sufletul curat, Dumnezeu îți scoate oameni buni în cale.
Zilele au început să curgă altfel. Ana se trezea înainte de răsărit, îngrijea Luna, apoi lucra în grădină. Pământul din spatele hanului, pe care nea Ilie i-l pusese la dispoziție, devenise micul ei colț de lume. Acolo planta salată, ceapă, roșii — și la fiecare plantă se gândea la mama ei, de parcă ar fi fost încă acolo, sprijinindu-i mâna.
Sorin venea săptămânal și aducea cu el tot mai multe comenzi. Spunea tuturor clienților din sat că brânza „Anei din Arieșeni” era cea mai bună din zonă. Oamenii au început să întrebe de ea prin piață, să o caute, să o încurajeze.
Pentru prima dată, Ana simțea că aparține undeva.
Dar liniștea nu putea ține la nesfârșit.
Într-o după-amiază, pe când strângea ultimele legume pentru piață, o mașină veche, prăfuită, s-a oprit în fața hanului. Din ea au coborât tatăl vitreg, Radu, și cei doi unchi. Când i-a văzut, sângele i s-a răcit.
Radu s-a apropiat cu pași grei.
— Hai acasă, Ano. Ne-am gândit și ne-am răzgândit. Gospodăria e și a ta, nu putem să te lăsăm așa.
Vorbele lui sunau fals, lipsite de căldură. Ana a simțit cum mâinile îi tremură.
— Nu mă întorc, a spus simplu. Aici e viața mea acum.
Unchii au schimbat priviri între ei, iar Bogdan a rostit printre dinți:
— Vaca aia e a noastră, nu a ta.
Ana a făcut instinctiv un pas în față, de parcă voia să-și apere animalul cu propriul trup.
— Luna e moștenirea mea. Așa a spus mama.
Radu a deschis gura să riposteze, dar nea Ilie a apărut în ușa hanului, sprijinit în toiag.
— Dacă nu vă e rușine, luați-vă trupurile și plecați de aici. Fata asta muncește, nu cerșește. Și cât timp stă sub acoperișul meu, nu puneți mâna nici pe ea, nici pe vacă.
Glasul bătrânului era ferm, iar în spatele lui au început să iasă câțiva localnici care auziseră gălăgia. Radu și frații lui s-au văzut depășiți. Au plecat boscorodind, dar nu înainte de a arunca o ultimă privire urâtă Anei.
Când mașina lor s-a pierdut pe drum, Ana a simțit genunchii moale. Nea Ilie i-a pus o mână pe umăr.
— Ai oameni aici. Nu mai ești singură.
Cuvintele acelea au umplut golul pe care îl purta în suflet.
Cu timpul, Ana și-a extins grădina, și-a mărit producția, iar brânza ei a ajuns renumită în toți Apusenii. Luna a fătat un vițel, iar Ana a plâns de bucurie, simțind că viața îi dă în sfârșit înapoi.
Ani mai târziu, cu banii strânși, a cumpărat o mică bucată de teren chiar la marginea satului. Acolo a ridicat o gospodărie adevărată — casa ei, locul ei, lumea ei.
Și, în fiecare dimineață, când soarele încălzea dealurile, Ana se uita spre hambarul ei și șoptea:
— Mamă, ai avut dreptate. Curajul chiar te duce acolo unde trebuie.
Iar Luna, bătrână acum, rumega liniștită lângă ea, ca un simbol viu al drumului lung pe care îl străbătuseră împreună.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.