…Adrian s-a întors cu inima cât un purice. Avea impresia că zidurile apartamentului îl priveau, că aerul ascundea răni pe care nimeni nu avea curajul să le spună. Dar în acea seară nu voia să se mai uite doar cu ochii. Voia adevărul. Tot.
A închis ușa, și-a lăsat servieta jos și s-a dus direct în birou. A deschis laptopul, a accesat folderul ascuns și a dat play.
Imaginea a apărut imediat. Dorina, în bucătărie, spălând farfurii. Tremura. Mâna bandajată îi aluneca uneori pe marginea chiuvetei, iar ea își mușca buza ca să nu scoată un sunet. Apoi, din lateral, a apărut Mariana.
Adrian a simțit cum i se taie respirația.
Mariana nu striga. Tonul ei era calm, dar otrăvit. O atingea pe Dorina cu un deget, în dreptul vânătăii, apăsând exact unde o durea. O făcea intenționat. Testa limite. Apoi, cu o privire rece, a aruncat pe jos o cană și a ordonat:
— Ridic-o. Ai grijă să nu te tai… deși nu mi-ar părea rău.
Dorina s-a aplecat cu mișcări mici, ca o umbră. Camera a surprins momentul în care Mariana i-a smuls găleata din mână și a împins-o cu genunchiul. Dorina a căzut. Și tot n-a spus nimic.
Adrian a închis laptopul cu un trântit. Simțea cum îi fierbe sângele. A mers pe vârfuri până în bucătărie. Dorina era acolo, pregătind niște sandvișuri simple, de parcă nici n-ar fi mâncat nimic toată ziua.
— Mamă… — vocea lui era o rugă.
Ea s-a întors, a zâmbit, acel zâmbet fals, de supraviețuire.
— Ce s-a întâmplat? Ai mâncat?
— De ce nu mi-ai zis? — a întrebat el.
Dorina și-a coborât privirea.
— Pentru că tu ești fericit. Și eu nu vreau să stric… ce ai tu.
— Asta… nu e fericirea mea. Tu ești familia mea.
Pe moment, femeia a strâns șorțul în pumni, ca și cum ar fi vrut să-și prindă curajul în el.
Din sufragerie s-au auzit pași. Mariana.
— Vorbiți despre mine? — a spus ea, sprijinindu-se de tocul ușii.
Adrian s-a întors, rece ca un cuțit.
— Da. Despre tine. Și despre ce-ai făcut.
Mariana a râs, un râs scurt, disprețuitor.
— Ce-am făcut? I-am cerut să-și facă treaba. E o femeie angajată, nu o regină. Poate ar trebui să-ți amintești cine conduce aici.
— Aici? — a zis Adrian încet. — Eu conduc aici. Și mai am ceva să-ți arăt.
A pornit camera de pe telefon. I-a pus în față imaginile în care Mariana o lovea, o împingea, o umilea pe Dorina. Când filmarea s-a terminat, în apartament s-a lăsat o tăcere grea ca o sentință.
— Ești nebun — a spus Mariana, ridicând bărbia —. Asta nu dovedește nimic. Ea a exagerat.
Atunci Dorina a ridicat privirea. Pentru prima dată, cu adevărat.
— Eu nu exagerez, Mariana. Doar tac.
Acea propoziție a lovit-o pe Mariana mai tare decât orice dovadă.
Însă Adrian nu a mai așteptat replică. A deschis ușa de la intrare.
— Pleci. Acum. Nu mai îndrăznești să vorbești cu ea vreodată. Și nici să mai calci în casa mea.
Mariana a încercat să-și păstreze demnitatea, dar vocea i s-a rupt.
— Dacă plec, pierzi sponsorizarea familiei mele! Pierzi tot ce ai construit!
— Eu n-am construit nimic cu banii voștri. Eu am construit cu munca mea. Iar ce pierd azi… e liniștea mea, nu viața mea.
Mariana a izbucnit:
— O să regreți!
— Nu cât vei regreta tu — a spus Adrian, închizând ușa în urma ei.
Când casa a rămas doar cu ei doi, Dorina a început să plângă încet, cu capul plecat. Adrian a luat-o în brațe, cu grijă, ca pe un om spart în bucăți.
— Gata. S-a terminat.
A doua zi, Adrian a sunat la o firmă de securitate. A schimbat încuietorile, codurile, tot. Apoi a chemat o prietenă de-a Dorinei, o femeie blândă, să o ajute o vreme. Dorina nu mai trebuia să muncească nicio zi în casa lui.
Seara, au stat amândoi la masa din bucătărie, cu ceai de mușețel și pâine prăjită. Pentru prima dată după mult timp, Dorina avea chipul împăcat.
— Mamă, de azi înainte… trăiești ca o doamnă. Aici, în casa ta. Nu ca o slujnică.
Ea a chicotit ușor, rușinată.
— Eu nu sunt doamnă, Adi…
— Ba da. Ești cea mai mare doamnă pe care o știu.
Dorina și-a șters ochii, zâmbind ca atunci când era el copil.
— Măcar acum pot să fac zacuscă fără să-mi fie frică de cineva?
Adrian a râs în sfârșit, relaxat, și s-a lăsat pe spate.
— Mamă… în casa asta poți face tot ce vrei.
Lumina caldă cădea peste ei, iar pentru prima dată după mult timp, în casa lor nu mai era frică.
Doar pace. Și un nou început.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.