…îi simțea vibrația în podea, ca și cum pământul însuși îi spunea să nu miște. Copiii ei au ridicat ochii spre ea, speriați, fără să știe ce se întâmplă, dar simțind că ceva nu era în regulă. Amalia le-a făcut semn să tacă și a pus degetul pe buze. Inima îi bătea atât de tare încât îi părea că toată casa o poate auzi.
Pașii cailor s-au apropiat, apoi s-au oprit chiar în fața porții. S-a auzit un tropot scurt, urmat de un glas aspru:
— Deschideți! Avem întrebări!
Amalia a simțit cum genunchii i se înmoaie. A aruncat o privire spre coșul în care îl ascunsese pe micuț. Nu se mișca. Slavă Domnului. A tras aer adânc și a ieșit în tindă.
A deschis ușa încet, cu un zâmbet forțat.
— Bună dimineața, boieri dumneavoastră. Cu ce vă pot ajuta?
În fața ei erau trei călăreți îmbrăcați în straie groase, cu săbiile la brâu și ochii îngustați de suspiciune. Păreau oameni obișnuiți să dea ordine și să fie ascultați, nu să primească scuze.
— A trecut cineva pe aici? a întrebat unul, privind peste ea, în interiorul casei.
— Pe aici? la ora asta? Cine să treacă? A fost furtună toată noaptea.
Unul dintre ei a coborât de pe cal. Avea o cicatrice lungă pe obraz, iar privirea îi era rece ca un cuțit.
— Ne-a spus cineva că aici s-ar fi ascuns un trădător. Un bărbat cu mantie neagră. Poate chiar cu un copil.
Amalia a simțit cum sângele îi îngheață în vine. Dar și-a păstrat vocea calmă, devenită brusc mai aspră, ca să pară convingătoare.
— Dom’le dragă, eu am abia ceasul să scap de sărăcie, d-apoi să ascund oameni? Am doi copii și o sobă care abia mai trage. N-a venit nimeni. Doar vântul.
Bărbatul cu cicatrice a făcut doi pași spre ea. S-a oprit atât de aproape încât îi simțea respirația.
— Dacă minți… vei regreta. Nu doar tu.
Amalia a înghițit în sec, dar nu și-a coborât privirea.
— Nu mint.
El a intrat în casă fără să ceară voie. A răscolit prin saci, a ridicat păturile, a împins scaunele cu cizma, fără să-i pese de bunul ei simț. Copiii au început să plângă în tăcere, tremurând în colțul lor.
Când s-a apropiat de coș, Amalia și-a simțit sufletul urcându-i în gât. Bărbatul a atins marginea coșului… apoi s-a oprit. Din interior nu se auzea nimic. Nici măcar o respirație.
— Aici e lemn ud, a mormăit el. N-are ce să fie.
A ieșit afară cu pași grei.
— Plecăm, a spus către ceilalți. Dar rămâneți cu ochii pe casa asta. Ceva nu mi-e clar.
Abia după ce s-au depărtat caii, Amalia a închis ușa, și-a pus mâna la gură și a lăsat lacrimile să-i curgă. Îi tremura tot trupul.
A ridicat repede coșul. Micuțul Eduard dormea liniștit, ca și cum lumea nu ar fi fost cuprinsă de haos.
În tăcerea grea, Amalia a înțeles ceva: dacă îl păstra doar ascuns, îl va pierde. Dacă îl ascundea doar în casă, într-o zi cineva tot avea să-l găsească.
Dar dacă îl ascundea în viața ei?
Dacă devenea al ei?
Gândul o speria, dar îi dădea și o putere pe care nu știa că o are. A privit copilul, apoi pe copiii ei, care o priveau cu ochii roșii, așteptând să le spună că vor fi bine.
— Ascultați-mă, le-a spus încet. De azi… nu suntem trei. Suntem patru. Și nimeni, dar nimeni nu trebuie să știe.
Niciodată nu se simțise atât de hotărâtă.
În acea dimineață, în căsuța ei săracă din marginea satului, o femeie simplă făcu un legământ pe care nici ea nu-l înțelegea pe deplin. Dar Dumnezeu îl înțelesese.
Și poate că, uneori, asta era destul.
Pentru că unele regate nu se clădesc cu săbii, ci cu brațe care protejează, cu inimi care nu renunță și cu femei ca Amalia, care îndrăznesc să spună „Da” atunci când lumea le spune să fugă.
Iar viitorul rege dormea liniștit în coșul de lemne, fără să știe că destinul lui tocmai începuse… sub acoperișul celei mai sărace case din sat, dar poate cea mai curajoasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.