…era plin de buchete de flori.
Pe fiecare dintre ele era câte un bilețel mic, scris cu pixul, pe hârtie simplă.
Toate spuneau același lucru: „Mulțumesc că ai salvat o mamă într-o zi în care nu mai avea speranță.”
M-am oprit în ușă, fără să pot să mă mișc.
“Ce s-a întâmplat aici?”, am întrebat șocată.
Colega mea, Irina, îmi făcu semn spre tejghea:
acolo era o punguță modestă, legată cu o fundiță albastră.
În ea se aflau 200 de lei și o fotografie cu mirele și părinții lui, făcute la nuntă.
În poză, femeia zâmbea larg, cu ochii încă umezi, dar plini de lumină.
Purta coafura pe care i-o făcusem cu o zi înainte,
iar lângă ea stătea fiul ei, un băiat înalt, emoționat,
ținând-o strâns de mână, ca și cum ar fi vrut să-i mulțumească lumii întregi pentru ea.
Am simțit cum inima mi se strânge.
Nu pentru bani.
Ci pentru că, într-o lume în care totul se mișcă repede,
în care oamenii abia mai au timp să-și spună „bună ziua”,
cineva găsise timp să mulțumească.
Am pus punguța la loc și m-am așezat puțin pe scaunul unde fusese ea ieri.
Îmi aminteam perfect cum tremura.
Cum își frământa mâinile.
Cum șoptea:
„Nu vreau să creadă lumea că sunt o mamă neglijentă… el merită să fiu frumoasă.”
Nu era prima femeie care intrase în salonul meu cu greutăți pe suflet,
dar era prima care m-a făcut să înțeleg cu adevărat ce înseamnă un gest mic la momentul potrivit.
În zilele următoare, povestea ei a început să circule prin tot cartierul.
Oamenii intrau în salon doar ca să-mi spună că au auzit,
că îi bucură să știe că încă există bunătate „pe bune”.
Un bătrânel mi-a lăsat 10 lei pe tejghea și a zis:
„Să-i folosiți pentru cineva care are nevoie, că mereu e cineva.”
Și avea dreptate.
La câteva săptămâni după nuntă, doamna a revenit.
Nu pentru machiaj, nu pentru coafură.
A intrat încet, cu o plasă mică în mână.
Mi-a întins-o:
„Sunt niște gogoși făcute de mine.
Nu știu să mulțumesc altfel.”
Am zâmbit.
Și am înțeles că nu e nevoie de sume mari ca să întorci un bine,
ci doar de inimă curată.
Am stat cu ea de vorbă aproape o oră.
Mi-a spus că fiul ei i-a zis în ziua nunții:
„Mamă, ai fost cea mai frumoasă femeie de acolo.”
Și că nu va uita niciodată asta.
Când a plecat, m-am uitat din nou la scaunul ei.
La oglindă.
La salonul meu mic, dar plin de povești.
Și mi-am dat seama că, deși nu sunt medic,
nu sunt profesoară, nu fac minuni,
pot schimba o zi din viața cuiva.
Iar uneori, o zi schimbă totul.
Am închis ușa, am stins luminile și am inspirat adânc.
Viața nu-ți cere întotdeauna lucruri mărețe.
Uneori îți cere doar să fii om.
Să nu treci pe lângă cineva cu privirea rece.
Să nu uiți că, dincolo de prețuri, tarife și programări,
stă un suflet care poate are nevoie de un strop de grijă.
Și poate că tocmai de asta salonul meu,
deși mic și modest,
continuă să se umple în fiecare zi:
nu doar de clienți,
ci de povești care mă fac să cred că binele,
oricât de mic ar fi,
se întoarce mereu înapoi —
de zece ori mai mare.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.