Radu se trezi înainte să sune alarma. Nici nu închisese ochii bine toată noaptea. Avea senzația că întreaga lui viață se clatină pe o margine subțire, pe care nu o mai controla el, ci altcineva. O voce mică, limpede, îi răsunase în minte ore întregi: „Tată…”
Coborî încet scările, sperând să nu dea peste nimeni. Dar când ajunse în living, îl văzu pe Toni dormind ghemuit pe canapea, cu o pătură subțire peste el. Cineva îi pusese un pahar cu apă pe masă și o farfurie cu două felii de cozonac. Probabil Lumința.
Radu se apropie fără să știe de ce. Copilul avea respirația liniștită, buzele moi, gene lungi. Și din nou, ca un pumn în stomac, îl lovi asemănarea. Era ca și cum s-ar fi privit pe el însuși, în urmă cu aproape 40 de ani.
Își duse mâna la frunte, simțind un tremur ciudat.
Nu putea continua așa.
Când Lumința intră în cameră, tresări când îl văzu lângă copil.
— Domnu’ Radu… încă nu a plecat la serviciu?
— Nu pot merge la serviciu azi, răspunse el scurt. Trebuie să vorbim.
Lumința își strânse șorțul în mâini, de parcă voia să-l facă ghem.
— V-am zis tot ce era de zis…
— Nu, Lumința. Nu mi-ai zis nimic.
Tonul lui nu era ridicat, dar era tăios. Femeia rămase cu privirea în podea. Minutul următor fu un lung șir de respirații grele și tăceri apăsătoare.
— Dacă Toni e copilul meu… spune-mi.
Femeia își acoperi fața cu mâinile. Umerii îi tremurau. Nu mai rezista.
— Domnu’ Radu… n-am vrut să vă stric familia… n-am vrut să stric nimic…
Inima lui Radu se opri o secundă.
— Deci… e adevărat?
Lumința izbucni în plâns.
— Da… e al dumneavoastră… dar n-am vrut să cer nimic… nimic! Doar să-l las aici când n-aveam cu cine…
Radu simți cum tot aerul din cameră se scurge. Își puse mâna pe spătarul canapelei, ca să nu se clatine.
— Câți ani are?
— Șapte…
Șapte. Exact cât calculase în mintea lui de toată noaptea. Exact cât bănuise, fără să vrea să recunoască.
Se întoarse spre copil. Toni încă dormea liniștit, fără să știe că viața lui fusese tocmai pusă sub o lupă uriașă.
Radu simți un nod în gât. Își amintea perfect seara în care se întâmplase. O petrecere, prea mult vin scump, o ceartă cu Violeta… și un moment de slăbiciune. Nu se gândise niciodată că acel moment avea să-l urmărească.
— O să-l cresc, spuse el încet, aproape șoptit.
Lumința ridică brusc capul.
— Nu! Eu nu vreau să-l ia nimeni! Este copilul meu, l-am crescut singură, nu vreau bani, nu vreau…
— Nu vorbesc de asta… răspunse Radu. Vreau să fiu tatăl lui. Nu doar o umbră care trece pe lângă el.
În ochii femeii se amestecau frica, rușinea și un strop de ușurare.
— Și… doamna Violeta? Ce-o să spuneți?
În pieptul lui Radu se iscă un cutremur. Nu se gândise la asta. O căsnicie de ani buni, o reputație impecabilă, o imagine bine lustruită. Toate atârnau greu. Dar când privi din nou spre copil, își simți hotărârea crescând.
— O să-i spun adevărul. Nu pot să trăiesc minciuna asta.
Când Violeta intră în casă mai târziu, Radu o aștepta în sufragerie. Avea mâinile strânse pe genunchi, ca un băiat prins cu o prostie. Ea îl privi imediat cu suspiciune.
— Ce s-a întâmplat? Arăți… altfel.
Radu inspiră adânc.
— Trebuie să-ți spun ceva. Și nu e ușor… dar nu mai pot ascunde.
Pe chipul ei trecu o umbră.
— E vorba de bani? De firmă?
— Nu. E vorba de mine. De trecutul meu.
Violeta se așeză. Își încrucișă brațele.
— Spune odată.
— Toni… băiatul Luminței… e copilul meu.
Violeta rămase nemișcată, ca o statuie. Apoi, încet, buzele i se subțiară.
— Repetă.
Radu repetă. Fără să clipească.
Violeta izbucni.
— Adică tu… tu ai făcut copil cu menajera?! Ai idee ce rușine e asta?! Ai idee ce o să zică lumea?
— Mă interesează Toni, nu lumea.
Au urmat lacrimi, strigăte, reproșuri. O furtună întreagă. Dar Radu a rămas calm. Pentru prima dată după mult timp, era sigur de ceva: copilul acela avea nevoie de el.
La final, Violeta plecă trântind ușa. Nu spuse dacă se întoarce sau nu.
Radu urcă în mansardă, unde Toni se juca acum cu un puzzle. În clipa în care îl văzu, copilul ridică ochii și zâmbi.
— Tată!
De data asta, cuvântul nu îl mai sfâșie. Îl încălzi. Îi umplu pieptul.
Se așeză lângă el și îi atinse ușor creștetul.
— Da, Toni. Sunt aici. Și n-o să mai plec.
Pentru prima oară în viața lui, Radu simți că succesul nu se măsoară în vile, bani sau putere.
Ci în momentul acela.
În vocea unui copil care, fără să știe, îi dăruise o nouă viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.