Telefonul i-a alunecat din mână lui Andrei chiar în clipa în care Elena și-a găsit puterea să vorbească.
— Nu l-am furat… vă rog să mă ascultați, a spus ea cu voce stinsă.
Vocea îi tremura, dar ochii îi erau plini de o durere adâncă, veche. Nu era frică. Era ceva mai greu de dus.
Andrei a râs scurt, amar.
— Toți spun asta. Medalionul a dispărut acum două luni. Mama îl purta zilnic. Și acum apare la gâtul tău?
Elena și-a dus mâna la piept și a strâns medalionul.
— Îl am de când eram copil.
În hol s-a lăsat o liniște apăsătoare. Maria a făcut un pas înainte, dar s-a oprit, simțind că nu e momentul ei.
Elena a inspirat adânc.
— Am crescut la un centru de plasament din Buzău. Nu-mi amintesc clar primii ani din viață. Doar frânturi. O casă mare. O grădină. O femeie care mirosea a levănțică.
Andrei a tresărit.
— Mama…
Elena a continuat, cu lacrimile curgându-i liniștit.
— Aveam acest medalion la gât când am ajuns la orfelinat. Educatoarele spuneau că probabil a fost pus ca să fiu recunoscută… dacă cineva m-ar fi căutat.
Andrei a simțit cum i se înmoaie genunchii. S-a apropiat încet și a privit medalionul. Pe spate, aproape șters de timp, se vedea gravată o literă mică.
„A”.
— Mama a comandat două medalioane identice… a șoptit el. Unul pentru ea… unul pentru copil.
Elena l-a privit speriată.
— Ce copil?
Andrei și-a trecut mâna peste față. Vocea i s-a frânt.
— Sora mea. A dispărut acum treizeci de ani. Părinții mei n-au vorbit niciodată despre asta. Doar plângeau.
Ion a coborât scările încet, iar Maria și-a dus mâna la gură.
— Elena… a spus Andrei încet. Când te-ai născut?
— În primăvara lui ’95… a răspuns ea.
Andrei a simțit că nu mai poate respira.
— Atunci nu ai furat nimic, a spus el. Ai venit acasă.
Elena a izbucnit în plâns, de data asta fără să se mai poată opri. Toți anii de singurătate, de întrebări fără răspuns, s-au prăbușit într-o clipă.
Andrei s-a apropiat și, nesigur, a îmbrățișat-o.
— Iartă-mă… am fost orb.
A doua zi, vila nu a mai fost doar un loc de muncă. A fost o casă. Cu poze vechi scoase din sertare, cu povești spuse până târziu, cu lacrimi și zâmbete.
Medalionul nu mai era motiv de acuzație.
Era dovada că, uneori, viața îți ia totul… doar ca să ți-l dea înapoi, la momentul potrivit.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.