…El era notarul din orașul vecin.
Vocea lui era calmă, aproape prea calmă pentru ce urma să-mi spună. Mi-a cerut să mă așez. Am simțit cum mi se taie picioarele. Trei zile trecuseră de la înmormântare. Casa era încă plină de mirosul mamei. Ceai de tei și săpun ieftin.
Notarul mi-a spus că mama l-a căutat cu aproape un an înainte să moară. Singură. Pe picioarele ei, într-o zi bună, când încă mai știa cine este și unde se află. A venit cu autobuzul, cu o sacoșă de rafie, din aia veche.
„A vrut să lămurească ceva”, mi-a spus el.
Am tăcut. Nu știam ce să spun. În fața mea, pe masă, era încă farfuria ei. Nu avusesem puterea s-o strâng.
Mi-a explicat că testamentul fusese făcut corect, legal, și că nu fusese nicio greșeală în împărțirea bunurilor. Casa de la țară, terenul, banii din bancă – totul fusese împărțit în mod egal între noi, copiii.
Exact cum știam deja.
Apoi a făcut o pauză.
Și pauza aia m-a speriat mai tare decât orice.
„Dar mai este ceva”, a spus el.
Mi-a spus că mama deschisese un cont separat. Pe numele meu. Doar pe numele meu. Nu o avere. Nu ceva care să întoarcă lumea pe dos. Dar suficient.
63.000 de lei.
Bani strânși încet. Pensie pusă deoparte. Vânduse și o bucată mică de teren, fără să spună nimănui. Îmi lăsase mie acei bani. Cu o singură condiție: să-i primesc abia după ce ea nu mai e.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Notarul mi-a citit și o scrisoare. Scrisul ei tremurat. O recunoșteam dintr-o mie.
„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Știu că ți-a fost greu. Știu că ai renunțat la multe pentru mine. Nu ți-am putut spune mulțumesc atunci, că nu mai știam cum. Dar am știut mereu cine ești.”
Am început să plâng. Nu zgomotos. Așa, pe dinăuntru.
În scrisoare spunea că frații mei au ales drumul ușor. Că nu-i judecă. Dar că eu am ales-o pe ea. Zilnic. Cu nervi, cu oboseală, cu nopți nedormite. Că m-a văzut cum îi spălam părul, cum îi vorbeam chiar și când nu răspundea. Că m-a auzit plângând în baie, crezând că ea doarme.
„Banii ăștia nu-ți plătesc viața pierdută”, scria. „Dar poate te ajută s-o iei de la capăt.”
După ce am închis telefonul, am stat mult pe marginea patului. Am privit pereții. Amintirile. Momentele în care mă întreba cine sunt. Și cele, rare, în care îmi zâmbea și-mi spunea pe nume.
Cu banii ăia n-am făcut minuni. Mi-am plătit datoriile. Mi-am luat timp. Am respirat. Am urmat un curs. Am găsit un loc de muncă mai modest, dar liniștit.
Frații mei n-au aflat niciodată. N-am simțit nevoia să le spun. Nu din răzbunare. Ci pentru că nu era despre ei.
Era despre o femeie care, chiar și când mintea o trăda, a știut unde i-a fost inima.
Și despre mine.
Care, pentru prima dată după mult timp, am simțit că n-am fost prost. N-am fost slab. Am fost om.
Iar uneori, asta e tot ce contează.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.