În a treia noapte după acel telefon, casa era neobișnuit de liniștită. Prea liniștită. Asistenta, Maria, venise mai devreme ca de obicei și a simțit imediat că ceva nu era în regulă. Femeia stătea nemișcată, cu privirea pierdută spre fereastra prin care se vedea o lumină slabă de la un bec de pe stradă.
A încercat să-i vorbească. N-a primit răspuns.
A pus mâna pe ea și a înțeles. Totul se terminase.
Moartea venise liniștit, fără zgomot, fără spectatori. Așa cum trăise în ultimele luni: singură.
Asistenta a sunat imediat la soț. Telefonul a sunat de mai multe ori. Când a răspuns, vocea lui era iritată, somnoroasă.
„Domnule… îmi pare rău. Soția dumneavoastră a murit.”
La capătul celălalt s-a lăsat tăcerea. Apoi un oftat scurt.
„Aha… vin mâine.”
A închis.
Dimineața următoare, când a intrat în casă, aerul era greu. Nu de durere, ci de adevăr. În camera ei, totul era aranjat simplu. Patul, o noptieră veche, o icoană mică și un plic alb, pus la vedere.
Pe plic era scris numele lui, cu scrisul ei tremurat.
L-a deschis fără grabă, convins că e vreo rugăminte sau vreo plângere de pe urmă. Dar primele rânduri l-au făcut să se așeze pe marginea patului.
„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Nu-ți scriu ca să te fac să te simți vinovat. Asta o vei face singur.”
Scrisoarea continua simplu, fără reproșuri, fără dramă.
Îi spunea că știa de luni bune cum o privea. Cum ofta când o auzea gemând. Cum se uita la ceas când ea încerca să-i spună ce simte. Știa că pentru el nu mai era o soție, ci o povară.
Apoi a urmat ceva ce nu se aștepta să citească.
„Am vândut terenul de la părinții mei. Banii i-am pus într-un cont pe numele meu. Nu ca să te pedepsesc. Ci ca să știi că am avut grijă de mine, chiar și când tu n-ai mai făcut-o.”
La final, un rând scurt:
„Îți las casa. Dar te las și singur în ea.”
Câteva zile mai târziu, la înmormântare, au venit oameni pe care el nici nu-i mai ținea minte. Vecini, foști colegi, rude îndepărtate. Toți vorbeau despre ea. Despre cât de blândă era. Despre cum ajuta pe toată lumea. Despre cum nu se plângea niciodată.
El stătea în spate, mut.
După slujbă, o femeie mai în vârstă s-a apropiat de el. Era o vecină.
„Știi… în fiecare seară plângea. Dar nu de boală. Plângea că nu mai e iubită.”
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice.
Au urmat luni grele. Casa era aceeași, dar parcă îl strângea. Mâncarea avea gust de nimic. Tăcerea îl urmărea dintr-o cameră în alta. Nu mai avea pe cine să ignore.
Într-o zi, a găsit într-un sertar un caiet mic. Jurnalul ei. Pagini întregi despre speranță. Despre dorința de a mai trăi. Despre el. Despre cum aștepta, în fiecare zi, să se schimbe ceva.
Atunci a înțeles adevărata pedeapsă.
Nu pierderea banilor. Nu judecata oamenilor.
Ci faptul că pierduse un om care l-ar fi iubit până la capăt, iar el alesese să plece înainte.
Ani mai târziu, când cineva îl întreba ce a învățat din viață, spunea doar atât:
„Să nu lași niciodată pe mâine grija față de omul de lângă tine. Pentru că mâine s-ar putea să nu mai fie.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.