Am mers spre birou cu pași mici, ca și cum încetineala ar fi putut amâna ce urma. Biroul era luminat prea tare, iar șeful, domnul Ionescu, stătea drept la masă, cu mâinile împreunate. În fața lui, pe birou, era un plic alb, gros.
„Ia loc”, mi-a spus.
Inima îmi bătea în urechi. M-am așezat pe marginea scaunului, pregătită pentru mustrare, avertisment, poate chiar concediere. La vârsta mea, un loc de muncă pierdut nu e o aventură. E o prăpastie.
„Ana”, a început el, „aseară ai plătit din banii tăi pentru un client.”
Nu am negat. Am dat din cap.
„Știi că, teoretic, nu e permis.”
Am simțit cum mi se usucă gura. „Știu”, am spus. „Dacă trebuie să plătesc consecințele, o fac. Dar nu puteam să o las să plece fără mâncare pentru copil.”
A urmat o pauză lungă. Apoi, spre surprinderea mea, domnul Ionescu a oftat adânc.
„Ana, femeia aceea nu e un client oarecare.”
A împins plicul spre mine.
„Deschide-l.”
Cu mâinile tremurânde, am desfăcut plicul. Înăuntru era o scrisoare și un cec. Un cec adevărat. Pe el era trecută o sumă care m-a făcut să amețesc. 25.000 de lei.
„Ce… ce e asta?” am bâiguit.
„Soțul ei a murit acum șase luni. Accident de muncă. Firma pentru care lucrase a fost dată în judecată. Procesul s-a încheiat săptămâna trecută. Ea a moștenit o sumă considerabilă.”
Am ridicat ochii spre el, fără să înțeleg.
„După ce ai ajutat-o”, a continuat, „a venit azi dimineață aici. A întrebat de tine. A spus că nimeni nu a mai tratat-o ca pe un om de foarte mult timp. Că ai fost primul care nu a văzut o mamă săracă, ci o mamă.”
Mi-a alunecat o lacrimă pe obraz.
„Banii ăștia sunt pentru tine”, a spus el calm. „Nu e milă. E recunoștință. Și nu doar atât.”
A scos un alt document.
„Consiliul a decis să te promoveze. Supervizor de tură. Salariu mai bun. Program mai stabil.”
Nu mai auzeam totul clar. Parcă lumea se lărgise în jurul meu.
„De ce?” am întrebat, aproape șoptit.
„Pentru că un magazin nu trăiește doar din vânzări”, a spus el. „Trăiește din oameni ca tine.”
Am ieșit din birou plutind. În parcare, m-am așezat pe bordură și am plâns. Nu de bani. Ci de ușurare. De faptul că, pentru o dată, binele făcut nu s-a pierdut în aer.
În seara aia, când am ajuns acasă, mi-am făcut o supă simplă și am stat la masă în liniște. M-am gândit la toate momentele în care aproape am ales să nu ajut. La toate dățile când oboseala ar fi putut câștiga.
30 de lei. Atât a costat să schimbe tot.
De atunci, când mai văd o mamă numărând monedele, nu mă mai uit doar la casă. Mă uit la om.
Pentru că uneori, exact acolo, între un cod de bare și un bon fiscal, se decide cine vom fi mai departe.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.