Galina a rămas cu privirea pierdută în cana de ceai, care se răcise de mult.
„Chiar de mâine”… Cuvintele acelea i-au bătut în tâmple.
Nu a spus nici da, nici nu. Doar a dat din cap și a cerut timp de gândire. După ce Ștefania a plecat, apartamentul a devenit brusc prea tăcut. Tăcerea aceea care nu liniștește, ci apasă.
Seara, Galina a deschis dulapul cu fotografii vechi. Poze alb-negru cu părinții ei, cu casa de la țară, cu soba pe care mama o curăța în fiecare dimineață. Da, crescuse la sat. Da, știa ce înseamnă frigul și lemnele. Dar una e copilăria, alta e bătrânețea.
A dormit prost. S-a trezit de mai multe ori cu aceeași întrebare: Chiar atât valorez?
A doua zi, a mers la piață. A vorbit cu vecina de palier, tanti Ileana. Apoi cu Viorica, de la etajul trei. Femei de vârsta ei, cu aceleași dureri, aceleași bucurii mici. Toate i-au spus același lucru:
— Gândește-te bine, Galina. Odată ce pleci, greu te mai întorci.
După-amiaza, a sunat-o pe Ștefania. Vocea fiicei era grăbită, plină de planuri.
— Mamă, ne-am apucat deja de împachetat.
Atunci ceva s-a rupt în Galina. Sau, dimpotrivă, s-a legat la loc.
— Ștefania, — a spus calm, — am hotărât.
S-a lăsat liniște la celălalt capăt.
— Nu pot pleca la țară. Casa aceea nu e pregătită pentru iarnă. Și nici eu nu mai sunt cea de la douăzeci de ani.
— Mamă, dar noi ce facem?!
— Stați cu mine, — a continuat Galina, — dar nu așa cum vrei tu.
Ștefania a amuțit.
— O lună. Maximum două. Căutați altă chirie sau altă soluție. Eu nu plec din casa mea. Și nici nu pot trăi înghesuită, fără reguli.
— Oleg…
— Oleg va respecta casa asta. Fără gălăgie, fără haos. Maria are program. Eu am nevoie de odihnă. Dacă nu vă convine, înțeleg.
A urmat o pauză lungă. Apoi un oftat.
— Bine, mamă.
În lunile care au urmat, n-a fost ușor. A fost gălăgie, au fost lacrimi, au fost certuri. Dar au fost și seri cu supă caldă, cu povești spuse Mariei, cu mâna Ștefaniei strânsă în a ei.
La finalul celei de-a doua luni, Ștefania a venit cu un zâmbet timid.
— Am găsit o garsonieră. Mică, dar a noastră. Chiria e mai mică.
Galina a simțit cum i se umezesc ochii. Nu de tristețe. De ușurare.
În seara aceea, după ce casa s-a golit din nou, Galina a aprins veioza, s-a așezat pe canapeaua ei și a zâmbit.
Nu fusese egoistă. Fusese dreaptă.
Și pentru prima dată după mult timp, a simțit că respectul începe cu un simplu „nu”.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.