# PARTEA 2
Toată lumea a întors capul spre tata.
Chiar și muzica părea că s-a oprit.
El s-a uitat lung la mama.
Apoi a spus:
— Elena, îmi pare rău.
Sala a rămas în tăcere.
Diana a râs nervos.
— Mihai, ce faci?
Dar tata a continuat.
— Ani întregi am refuzat să văd adevărul. Am găsit scuze pentru fiecare gest urât. Pentru fiecare umilință. Pentru fiecare conflict.
Mama nu spunea nimic.
Doar îl privea.
— Astăzi, însă, nu mai pot să mă prefac.
Diana s-a ridicat brusc.
— Vorbești serios?
— Da.
— Pentru un scaun faci atâta teatru?
Tata a clătinat din cap.
— Nu este vorba despre un scaun.
S-a întors spre invitați.
— Este vorba despre ani întregi în care am ales să ignor ceea ce era evident.
Diana începuse să se înroșească.
— Mihai!
— Nu, lasă-mă să termin.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, tata părea hotărât.
— Locul acela îi aparține Elenei. A fost și va rămâne mama fiicei mele.
Diana și-a luat geanta.
— Bine. Dacă asta vreți, rămâneți cu ea!
Dar nimeni nu a încercat să o oprească.
A ieșit furioasă din sală, trântind ușa în urma ei.
După plecarea ei, atmosfera a rămas tensionată câteva minute.
Tata s-a apropiat de mama.
— Nu îți cer nimic acum, a spus încet. Știu că am greșit. Știu că am pierdut multe. Dar trebuia să îți spun adevărul.
Mama avea lacrimi în ochi.
— De ce acum?
— Pentru că mi-am dat seama cât de mult am pierdut.
Nu a existat nicio împăcare spectaculoasă.
Nicio declarație de film.
Doar sinceritate.
Iar asta a făcut momentul și mai puternic.
Mama și-a ocupat locul la masă.
Nunta a continuat.
Invitații au început să zâmbească din nou.
Mai târziu, în timpul dansurilor, tata s-a apropiat timid de mama.
— Îmi acorzi dansul acesta?
Ea a ezitat.
Apoi a acceptat.
I-am privit dansând de la distanță.
Nu ca doi oameni care se întorseseră unul la altul.
Ci ca doi oameni care, pentru prima dată după mulți ani, începuseră să vorbească sincer.
Câteva luni mai târziu, tata și Diana se despărțiseră definitiv.
Iar tata și mama au început să petreacă timp împreună din nou.
Încet.
Fără promisiuni.
Fără presiune.
Un an mai târziu, când i-am invitat la aniversarea mea, au venit împreună.
Andrei m-a privit și a zâmbit.
— Crezi că mai au o șansă?
M-am uitat la ei.
La felul în care râdeau și vorbeau.
La liniștea dintre ei.
Și am zâmbit.
— Cred că unele povești au nevoie doar de mai mult timp pentru a găsi drumul spre casă.