Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nimeni nu s-a mișcat.
Bărbatul care ținea fotoliul s-a uitat când la mine, când la Mariana.
— Doamnelor, trebuie să știm cine poate autoriza mutarea.
Mariana a răspuns înaintea mea:
— Fiul meu locuiește aici. El a autorizat-o.
— Fiul dumneavoastră este proprietarul?
Tăcere.
Mariana s-a întors spre mine.
— Spune-i.
— Ce să-i spun?
— Că Adrian locuiește aici.
— Nu asta te-a întrebat.
Am văzut cum expresia ei se schimbă.
— Cristina, nu mă provoca.
Atunci m-am întors și am mers spre dormitor.
— Unde pleci?
N-am răspuns.
Am deschis sertarul în care păstram documentele importante și am scos dosarul apartamentului.
Când m-am întors, nimeni nu mai mutase nimic.
Am scos extrasul de carte funciară și l-am întins șefului echipei.
— Apartamentul este proprietatea mea. L-am cumpărat cu trei ani înainte să mă căsătoresc cu Adrian. Nu am comandat această mutare și nu permit nimănui să scoată bunuri din locuință sau să aducă altele aici.
Bărbatul s-a uitat la document.
Apoi către Mariana.
— În situația asta, noi ne oprim.
— Nu vă opriți! a izbucnit ea.
— Doamnă, nu putem continua împotriva voinței proprietarului.
Mariana mi-a smuls aproape foaia din mână.
A citit numele.
Apoi încă o dată.
— Nu se poate.
— Ba se poate.
— Adrian este soțul tău.
— Da.
— Locuiește aici de ani întregi.
— Da.
— A investit bani aici!
— Și?
— Atunci nu poți pretinde că apartamentul este numai al tău!
— Nu pretind nimic. Îți arăt ce scrie în acte.
Mariana a aruncat documentul pe masă.
— Suntem familie.
— Și tocmai de aceea mă întreb de ce familia mea a decis unde voi locui fără să mă întrebe.
A scos telefonul.
— Îl sun pe Adrian.
— Te rog.
A pus apelul pe difuzor.
Adrian a răspuns repede.
— Mamă?
— Spune-i Cristinei că ai fost de acord!
S-a făcut liniște.
— Cu ce?
— Cu mutarea!
— Ce mutare?
Mariana s-a uitat la mine.
— Nu face pe prostul, Adrian. Cu mine și Florin. Suntem aici cu oamenii.
Tăcerea de la celălalt capăt a durat prea mult.
— Sunteți unde?
— La apartament!
— Mamă, ți-am spus că trebuie să discut cu Cristina.
— Mi-ai spus că rezolvi!
M-am apropiat de telefon.
— Adrian, știai că vine astăzi cu o echipă de mutări?
— Nu.
Mariana a izbucnit:
— Dar mi-ai spus că putem veni aici!
Altă tăcere.
— Adrian?
A oftat.
— I-am spus că încerc să găsesc o soluție.
— Nu asta spune mama ta.
— Cristina…
— Ai lăsat-o să creadă că se poate muta în apartamentul meu?
— Am crezut că o să te conving.
M-am uitat spre cutiile îngrămădite lângă ușă.
Dintr-odată, totul avea sens.
Mariana nu inventase singură ideea.
Adrian îi oferise o promisiune și lăsase partea neplăcută pentru mai târziu.
— Când aveai de gând să mă convingi?
— Astăzi.
Am râs scurt.
— Astăzi?
— Voiam să vorbim când ajungeam acasă.
— Mama ta a ajuns înaintea ta cu camionul.
— Nu știam că va veni direct.
Mariana s-a întors furioasă spre telefon.
— Pentru că nu mai aveam unde să mergem! Ți-am spus că predau cheile vineri!
M-am uitat la ea.
— Deci chiar ai predat locuința.
— Da.
— Bazându-te pe ce ți-a spus Adrian.
— Da.
Acum înțelegeam de ce refuza să plece.
Nu era doar orgoliu.
Își golise locuința.
Camionul din fața blocului conținea aproape tot ce avea.
Dar asta nu transforma apartamentul meu în soluția ei.
— Adrian, vii acasă acum.
— Sunt la aproape o oră distanță.
— Atunci ai o oră să te gândești ce soluție le oferi pentru problema pe care ai creat-o.
— Cristina, putem să-i lăsăm măcar câteva zile?
Am închis ochii.
— Tocmai asta ai făcut din nou.
— Ce?
— Ai hotărât întâi și m-ai întrebat după.
— Nu am hotărât nimic.
Am privit camionul prin fereastră.
— Mama ta este în sufrageria mea cu patru oameni și o casă întreagă împachetată în cutii. Ce parte ți se pare încă nehotărâtă?
N-a răspuns.
Mariana și-a luat telefonul.
— Eu nu plec cu lucrurile în stradă.
— Nici nu ți-am cerut asta.
— Atunci unde mă duc?
— Nu știu încă. Dar aici nu te muți.
— Pentru două-trei nopți, Cristina!
— Acum câteva minute era “până ne punem pe picioare”.
Mariana tăcu.
— Cât însemna de fapt?
— Nu știu.
— Exact.
Șeful echipei s-a apropiat.
— Trebuie să decidem ce facem cu lucrurile din camion.
Mariana s-a uitat la mine de parcă aștepta să cedez.
N-am făcut-o.
— Nimic din camion nu intră în apartament. Și nimic din apartament nu iese.
Bărbatul a dat din cap.
— În regulă.
Mariana a izbucnit:
— Și unde ducem mobila mea?
Am privit-o.
— Întrebarea asta trebuia pusă înainte să predai cheile unei locuințe fără să ai confirmarea proprietarului celeilalte.
— Fiul meu mi-a promis!
— Atunci fiul tău trebuie să rezolve ce ți-a promis.
Pentru prima dată, furia ei nu s-a mai îndreptat spre mine.
S-a uitat la telefon.
Adrian era încă pe fir.
— Ai auzit?
— Da, mamă.
— Eu unde dorm diseară?
— Găsesc o soluție.
— Ce soluție?
— Un apartament în regim hotelier pentru câteva zile. Iar luni mergem să vedem chirii.
— Și Florin?
— Vine cu tine.
Mariana a rămas nemișcată.
Nu-i convenea.
Dar de data aceasta Adrian nu i-a mai spus că mă va convinge.
— Nu vă mutați la noi, mamă.
A spus-o clar.
Mariana s-a uitat la mine.
— Ești mulțumită?
— Nu.
A părut surprinsă.
— Atunci ce mai vrei?
— Să înțelegi că nu era nevoie să ajungem aici. Dacă m-ai fi sunat și mi-ai fi spus că nu ai unde dormi câteva nopți, poate găseam împreună o soluție. Dar ai venit să-mi scoți mobila și să ocupi două camere pentru o perioadă pe care nici măcar nu o poți defini.
— Pentru că Adrian mi-a spus…
— Știu ce ți-a spus. Și cu el voi avea altă discuție.
Mutătorii au început să ducă înapoi spre camion cutiile pe care apucaseră să le aducă.
Fotoliul a rămas în sufragerie.
Mariana a plecat ultima.
De data aceasta nu mi-a spus că distrug familia.
Era prea furioasă pe fiul ei.
Adrian a ajuns acasă după aproape cincizeci de minute.
Am lăsat extrasul de carte funciară pe masă.
Nu pentru că avea nevoie să-l vadă.
Știa foarte bine al cui era apartamentul.
— Îmi pare rău, a spus.
— Pentru ce anume?
A ezitat.
— Pentru că i-am spus mamei că o să rezolv.
— Nu.
M-am așezat în fața lui.
— Spune exact ce ai făcut.
Adrian și-a coborât privirea.
— I-am lăsat impresia că poate veni aici înainte să vorbesc cu tine.
— Mai încearcă.
M-a privit.
— I-am promis ceva ce nu era al meu să promit.
Asta era.
— De ce?
— Pentru că mama mă suna în fiecare zi. Florin nu avea bani. Proprietarul o presa să plece. Și am vrut să opresc discuțiile până găseam o soluție.
— Așa că m-ai transformat pe mine în soluție.
— Am crezut că dacă îți explic…
— Dar nu mi-ai explicat.
— Știu.
— Pentru că știai că s-ar putea să spun nu.
Adrian nu răspunse.
— Dacă eu nu eram acasă azi?
A ridicat privirea.
— Ce?
— Dacă plecam dimineață și mă întorceam la prânz, găseam mobila mea în camion și mama ta instalată în două camere?
— Nu cred că ar fi mers atât de departe.
Am arătat spre fotoliu.
— Începuseră deja.
Adrian și-a trecut mâinile peste față.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să-mi dai dreptate ca să încheiem discuția.
— Atunci ce vrei?
— Vreau ca asta să nu se mai poată întâmpla.
În seara aceea am stabilit ceva ce ar fi trebuit să fie evident de la început.
Nimeni nu primea chei.
Nimeni nu era invitat să locuiască acolo.
Nimeni nu promitea camere, bani sau bunuri comune în numele celuilalt.
Iar dacă unul dintre noi spunea “trebuie să discut cu soțul sau soția mea”, asta nu însemna “da”.
Însemna exact ce spunea.
Mariana și Florin au stat șase nopți într-un apartament închiriat pe termen scurt.
În săptămâna următoare au găsit o locuință mai mică decât cea pe care o avuseseră, dar suficientă pentru amândoi.
Adrian i-a ajutat cu garanția.
De data aceasta m-a întrebat înainte dacă putem contribui din banii noștri comuni.
Am fost de acord cu o sumă.
Nu pentru că eram obligată.
Pentru că, atunci când cineva mă întreba înainte să decidă în locul meu, răspunsul meu putea fi diferit.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o sâmbătă dimineață, a sunat interfonul.
Era Mariana.
— Pot să urc?
M-am uitat spre Adrian.
El nu a spus nimic.
Nu a răspuns în locul meu.
Am apăsat butonul.
— Da, Mariana. Poți să urci.
Când a intrat, avea în mână doar o sacoșă cu prăjituri.
Nicio cutie.
Niciun cărucior.
Niciun camion în fața blocului.
Și, înainte să mute sacoșa de pe hol pe masa din bucătărie, m-a întrebat:
— O pun aici?
— Da.
Abia atunci a pus-o jos.