Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit mâna mamei întinsă spre mine.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Nu primești cardul meu.
Mariana își retrase mâna.
Bianca pufni.
— Dumnezeule, Andreea, parcă îți cerem casa.
— Îmi cereți patruzeci de mii de lei din firma din care eu și Radu plătim salariile oamenilor.
— Îți dau înapoi.
— Când?
Tăcu.
— Exact.
Am întins mâna spre butonul de apel de lângă pat.
— Acum plecați.
Bianca se repezi spre mine.
— Nu termina discuția așa!
Îmi prinse încheietura înainte să ajung la buton.
Mișcarea mă făcu să mă răsucesc instinctiv.
O durere ascuțită îmi traversă abdomenul.
Am scos un țipăt.
Clara începu să plângă.
Bianca îmi dădu imediat drumul.
— Nu te-am lovit!
— Ieși!
Mama se apropie de pătuț.
— Dă-mi copilul. Ești prea agitată.
Când îi văzui mâinile îndreptându-se spre Clara, nu mai simții nici durerea.
— Nu o atinge!
Mariana se opri.
— Sunt bunica ei.
— Înapoi!
Am apăsat butonul.
Ușa se deschise înainte să apuc să mai spun ceva.
Radu intră cu geanta noastră într-o mână și un buchet de lalele în cealaltă.
Zâmbetul îi dispăru imediat.
Se uită la mine.
La Clara care plângea.
La Bianca.
Apoi la mama.
— Ce s-a întâmplat?
— Au venit după cardul firmei.
Radu se încruntă.
— Ce card?
— Bianca trebuie să plătească patruzeci de mii de lei avans pentru petrecere. Mama i-a promis că eu plătesc.
Radu rămase nemișcat.
— Mariana?
— Nu exagerați. Andreea spusese că o ajută.
— Cu un cadou, am spus. Nu cu patruzeci de mii.
— Și Bianca m-a prins de mână când am vrut să chem asistenta.
Radu puse florile și geanta jos.
— Ieșiți.
Mama își ridică bărbia.
— Este o problemă între surori.
— Nu. În secunda în care ați venit într-un salon de spital după cardul firmei noastre, a devenit și problema mea.
Două asistente intrară.
În spatele lor apăru un agent de pază.
Le-am spus că nu mai doream ca mama și sora mea să rămână acolo.
Bianca încercă să explice.
Mariana spuse că medicamentele mă făceau „prea sensibilă”.
Asistenta nu intră în discuție.
— Doamnă Andreea, doriți ca aceste persoane să plece?
— Da.
Atât a fost nevoie.
Au plecat.
Dar conflictul nu s-a terminat la ușa salonului.
A început cu adevărat două zile mai târziu.
Eram încă internată când Radu primi un telefon la firmă.
Era administratorul locației rezervate de Bianca.
Voia să știe dacă factura de avans urma să fie achitată în acea zi.
Radu se uită la mine.
— De ce ne sună pe noi?
Am cerut să vorbească pe difuzor.
Administratorul ezită când îl întrebai cine îi dăduse datele firmei.
— Doamna Bianca ne-a spus că societatea surorii dumneaei va achita o parte din eveniment.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
— Ați primit vreun contract semnat de mine?
— Nu.
— Vreo comandă din partea firmei?
— Nu.
— Atunci firma mea nu plătește nimic.
După ce am închis, Radu mă privi.
— Cum știa Bianca datele firmei?
Știam răspunsul.
Cu câteva luni înainte, mama mă ajutase câteva zile cât timp contabila noastră fusese plecată. Îi trimisesem pe e-mail câteva documente administrative și datele de facturare ale firmei.
Nu îi dădusem acces la conturi.
Nu îi dădusem carduri.
Dar acum înțelegeam de unde pornise totul.
Am schimbat parolele în aceeași zi și am verificat împreună cu banca și contabila toate accesările și tranzacțiile.
Nu lipsea niciun ban.
Dar problema nu mai era numai financiară.
Începură telefoanele.
Mai întâi o mătușă.
Apoi un văr.
Apoi nașa Biancăi.
Toți aveau aproximativ aceeași poveste.
„Bianca a rezervat deja.”
„Mariana le-a spus oamenilor că tu te ocupi de avans.”
„Fata o să se facă de râs.”
„Doar e sora ta.”
Atunci am înțeles de ce mama venise atât de hotărâtă în salon.
Nu încerca doar să-i obțină Biancăi o petrecere.
Încerca să acopere o promisiune făcută de ea în numele meu.
Dacă eu refuzam, trebuia să recunoască în fața tuturor că promisese bani care nu îi aparțineau.
La trei zile după ce am ajuns acasă cu Clara, mama a venit din nou.
De data aceasta Radu era acasă.
N-am lăsat-o să intre.
Am ieșit eu pe hol.
— Trebuie să repari situația asta, îmi spuse.
— Nu eu am creat-o.
— Bianca pierde locația.
— Atunci o pierde.
— Sunt oameni invitați!
— Atunci îi anunță.
— Eu le-am spus tuturor că o ajuți!
Am privit-o.
În sfârșit o spusese.
— Exact.
Mariana tăcu.
— Asta este problema, mamă. Nu faptul că eu refuz. Problema este că tu ai promis banii mei.
— Pentru sora ta!
— Tot nu erau ai tăi.
— Ai posibilități.
— Nu tu hotărăști ce îmi permit.
Fața ei se înăspri.
— După tot ce am făcut pentru tine…
De data aceasta n-am mai lăsat propoziția să ajungă unde ajungea de obicei.
— Nu.
— Ce?
— Nu transformăm copilăria mea într-o factură pe care trebuie s-o plătesc de fiecare dată când Bianca vrea ceva.
Mariana rămase cu gura întredeschisă.
— Cum poți să vorbești așa?
Din apartament se auzi Clara.
Radu o luase deja în brațe.
M-am uitat pentru o clipă spre ușă.
Apoi înapoi la mama.
— Foarte simplu. Petrecerea Biancăi nu va fi plătită de mine, de Radu sau de firmă. Iar datele firmei mele nu vor mai fi folosite niciodată fără acordul nostru.
— Și ce vrei să-i spun Biancăi?
— Adevărul.
— Care adevăr?
— Că i-ai promis ceva ce nu aveai dreptul să-i promiți.
Pentru prima dată, mama nu mai avu nimic de spus.
Petrecerea de 120.000 de lei nu s-a ținut.
Bianca a pierdut rezervarea pentru că avansul nu fusese plătit.
În cele din urmă și-a făcut aniversarea într-un restaurant mult mai mic.
N-am mers.
La câteva zile după petrecere, mi-a trimis un mesaj.
Nu despre bani.
Nu despre locație.
„Îmi pare rău că te-am prins de mână în spital. N-ar fi trebuit să fac asta.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi i-am răspuns:
„Îți mulțumesc că ai recunoscut. Deocamdată am nevoie de distanță.”
Mama a avut nevoie de mai mult timp.
Mult mai mult.
Prima ei reacție a fost să le spună rudelor că devenisem rece după naștere.
Apoi că Radu mă întorsese împotriva familiei.
Apoi că „banii schimbă oamenii”.
N-am răspuns nimănui.
Aveam ceva mai important de făcut.
O aveam pe Clara.
Opt luni mai târziu, stăteam pe covorul din sufragerie și o priveam cum încerca să ajungă la o jucărie.
Radu era în bucătărie.
Telefonul meu vibră pe măsuță.
„Mama”.
Altădată l-aș fi luat imediat.
Aș fi simțit nodul acela în stomac.
M-aș fi întrebat ce voia, ce făcusem greșit și ce trebuia să repar.
De data aceasta m-am uitat la ecran.
Apoi la Clara.
Fetița se ridică sprijinindu-se de canapea, își pierdu echilibrul și se așeză din nou pe fund, surprinsă.
Am râs.
Telefonul continuă să vibreze.
Nu l-am atins.
M-am așezat lângă fiica mea și i-am întins brațele.
Clara veni spre mine.
Iar telefonul se opri singur.