Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Credeam că refuzul meu va încheia discuția.
M-am înșelat.
În dimineața următoare am găsit pe masa din bucătărie o foaie printată.
În partea de sus scria: „Contract de donație — documente necesare”.
Sub ea era trecut de mână numele unui notar.
Am împăturit foaia și am pus-o deoparte.
Nu am spus nimic.
Două zile mai târziu, Victoria era pe verandă și sorta borcane de dulceață.
— Pe acestea le ia Laura — spuse.
— Din nou?
— O să aibă nevoie de ele când se mută.
M-am oprit.
— Când se mută unde?
Soacra mea a încremenit.
— Ei… dacă rezolvați cu casa.
— Nu rezolvăm nimic.
— Adriana, nu te preface că nu înțelegi. Casa este mare. Laura vine cu copiii, iar tu și Mihai rămâneți aici.
— Unde?
Victoria arătă spre partea din spate a casei.
— Camera aceea este suficientă pentru voi.
Am privit-o.
— Ați stabilit deja și camerele?
Tăcerea ei a fost răspunsul.
— Când?
— Nu am stabilit nimic.
— Când, Victoria?
A oftat.
— În iulie am măsurat puțin.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
În iulie fusesem plecată două zile la sora mea.
Am intrat direct în camera din spate.
Lângă fereastră am găsit două semne fine de creion pe perete și niște cifre.
Măsuraseră camera.
Fără mine.
Laura m-a sunat în aceeași seară.
— Adriana, mama exagerează. Doar ne-am uitat.
— Când îți dai apartamentul în chirie?
A tăcut.
— Laura?
— De la întâi octombrie.
Atunci totul s-a legat.
Nu-mi cereau casa pentru că Laura avea nevoie, cândva, de o soluție.
Planul exista deja.
Ea urma să-și închirieze apartamentul și să se mute cu copiii în casa mea.
Iar mie îmi rezervaseră deja o cameră.
Când Mihai s-a întors acasă, îl așteptam în bucătărie.
— Ai măsurat camerele cu Laura?
S-a oprit.
— Cine ți-a spus?
— Contează?
— Doar ne-am gândit la posibilități.
— În casa mea.
— Iar începi cu „casa mea”.
— Pentru că este casa mea.
În următoarele zile aproape că nu mi-a vorbit.
Apoi, într-o seară, în timp ce luam cina, și-a împins farfuria deoparte.
— M-am săturat.
— De ce?
— De actele tale. De „casa mea”. De faptul că faci din orice o luptă.
L-am privit fără să răspund.
Mihai s-a aplecat spre mine.
— Ori treci casa pe numele Laurei, ori îmi fac bagajele și plec. Rămâi aici singură cu proprietatea ta.
A așteptat.
Probabil se aștepta să mă sperii.
— Bine.
A clipit.
— Ce bine?
M-am ridicat.
— Fă-ți bagajele.
A râs.
— Adriana, termină.
Nu i-am răspuns.
Am intrat în dormitor, am scos două genți și le-am pus pe pat.
Când am început să-i împachetez cămășile, a venit după mine.
— Ce faci?
— Te ajut.
— Nu vorbeam serios.
M-am întors spre el.
— Ba da. Doar că te așteptai să aleg altceva.
A încercat să negocieze.
Casa putea rămâne pe numele meu.
Puteam face doar un testament.
Puteam discuta din nou peste câteva luni.
— Mihai, acum zece minute mi-ai dat de ales între casa mea și tine.
Am închis prima geantă.
— Am ales.
Când am terminat, am pus ambele genți în mașină.
— Unde mergem? m-a întrebat.
— La Laura.
— Ea nu mă așteaptă.
L-am privit.
— Nici eu nu mă așteptam să-mi planificați mutarea din propria casă.
Patruzeci de minute mai târziu, Laura ne-a deschis ușa apartamentului.
Când a văzut gențile, a pălit.
— Ce este asta?
Am pus prima geantă în hol.
Apoi pe a doua.
— Fratele tău.
— Poftim?
— Casa nu o primești. Dar pe el îl poți păstra.
— Adriana, eu am doi copii și doar trei camere!
— Știu.
— Și unde să stea Mihai?
Am privit-o câteva secunde.
— Interesant. Pentru mine găsiserăți o cameră fără să mă întrebați. Sunt sigură că găsești una și pentru el.
Mihai nu a spus nimic.
Am plecat.
După aproape o lună, Laura m-a sunat.
— Adriana, trebuie să-l iei înapoi.
— De ce?
— Doarme în sufragerie, stă până noaptea târziu la televizor și copiii nu mai au deloc intimitate.
— Îmi pare rău.
— Atât?
— Ce ai vrea să spun?
— Este soțul tău!
Am privit pe fereastră spre grădina mea.
— Și este fratele tău. Doar suntem familie, nu?
A închis.
Eu am rămas acolo.
Casa era tot pe numele meu.
Laura rămăsese în apartamentul ei.
Iar în camerele pe care le măsuraseră fără mine nu se mutase nimeni.