Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mariana a zâmbit.
Era un zâmbet mic, mulțumit.
Credea că înțelesesem în sfârșit.
— Mă bucur — spuse ea. — Atunci mâine putem muta lucrurile.
Petru expiră ușurat.
Asta m-a lămurit și mai mult.
— Sigur — am spus.
M-am ridicat și am plecat din bucătărie.
În noaptea aceea, Petru a venit în dormitor după mine.
— Elena, nu vreau să ne certăm din cauza asta.
— Nici eu.
— Mama trece printr-o perioadă grea.
— Știu.
— Atunci încearcă s-o înțelegi.
M-am uitat la el.
— Petru, de cât timp trebuia să stea mama ta aici?
A tăcut.
— Câteva săptămâni.
— Au trecut aproape trei luni.
— Încă nu și-a găsit ceva potrivit.
— Pentru că nu mai caută.
— De unde știi?
— Pentru că săptămâna trecută mi-a spus că ar fi absurd să plătească chirie când „avem atâta loc”.
Petru și-a trecut mâna peste față.
— O să vorbesc cu ea.
— Nu. Ai avut trei luni să vorbești.
— Și ce vrei să fac?
Am privit în jurul dormitorului nostru.
— Mâine vei afla.
A doua zi era sâmbătă.
La nouă și jumătate dimineața am auzit zgomote pe hol.
Am ieșit din dormitor.
Mariana urca scările cu două sacoșe și un braț de haine pe umerașe.
În spatele ei venea Petru.
— Ce faceți?
Mariana ridică privirea spre mine.
— Ne-am apucat mai devreme.
— De ce?
— Ca să terminăm repede.
Petru avea în mâini câteva dintre lucrurile mele.
Atunci am înțeles că, în timp ce eu făceam duș, începuseră deja să golească o parte din dulap.
— Pune-le jos.
Petru se opri.
— Elena…
— Pune lucrurile mele jos.
— Nu trebuie să facem o scenă.
— Nu eu am intrat în dormitorul altcuiva și am început să-i scot hainele.
Mariana urcă ultima treaptă.
— Iar începi?
Am privit-o.
— Nu. Acum termin.
Am intrat în dormitor, am luat dosarul pe care îl pregătisem și m-am întors.
Mariana oftă.
— Ce mai este și asta?
— Ce trebuia să verific înainte să avem următoarea discuție.
Petru se uită la dosar.
— Ai vorbit cu cineva?
— Da.
Expresia lui se schimbă.
— Cu cine?
— Cu o avocată.
Mariana izbucni:
— Ai mers la avocat pentru o cameră?
— Nu. Pentru casa mea.
S-a făcut liniște.
Mariana mă privi.
— Casa voastră.
— Nu.
Petru închise ochii pentru o clipă.
El știa.
Mariana nu.
Am scos copia actului de proprietate.
— Casa aceasta am cumpărat-o cu patru ani înainte să mă căsătoresc cu Petru.
Mariana se uită imediat spre fiul ei.
— Ce spune?
Petru își coborî privirea.
— Este adevărat.
— Dar locuiți aici împreună.
— Da — am spus. — Locuim.
— Atunci este casa familiei.
— Este casa în care am ales să trăiesc cu familia mea. Nu este o casă asupra căreia dumneavoastră decideți.
Mariana își lăsă hainele pe balustradă.
— Și ce vrei să spui cu asta?
— Că nu vă mutați în dormitorul meu.
— Petru!
El nu răspunse.
— Spune-i ceva!
Petru se uită la mine.
— Elena, poate putem găsi un compromis.
Aproape că am râs.
— Care? Eu îi cedez jumătate de dormitor?
— Nu asta am spus.
— Atunci spune tu ce înseamnă compromisul.
Tăcere.
Mariana coborî două trepte.
— Eu nu plec nicăieri.
Acolo era motivul pentru care conflictul nu se putea termina cu o simplă discuție.
Nu voia dormitorul doar pentru confort.
Nu mai intenționa să-și caute altă locuință.
— Atunci măcar acum știm despre ce discutăm — am spus.
Petru se întoarse spre ea.
— Mamă, tu ai renunțat să mai cauți apartament?
Mariana își ridică bărbia.
— De ce să arunc bani pe chirie?
— Pentru că ai spus că stai aici temporar.
— Planurile se schimbă.
M-am uitat la Petru.
— Ai auzit?
— Da.
— Știai?
— Nu.
Mariana interveni imediat:
— Petru, sunt mama ta. Nu mă vei trimite să stau singură într-un apartament când ai o casă atât de mare.
— Nu eu am casa — spuse el încet.
Mariana încremeni.
Pentru prima dată, Petru spusese lucrul pe care îl evitase luni întregi.
— Elena are casa.
— Ești soțul ei!
— Tocmai de aceea trebuia să discut cu ea înainte să-ți promit ceva.
M-am întors brusc spre el.
— Să-mi promiți ce?
Petru păli.
Mariana îl privi.
Și atunci am înțeles că mai exista ceva.
— Petru?
El puse hainele mele pe un scaun.
— I-am spus mamei că nu va trebui să se grăbească să plece.
— Cât timp?
Nu răspunse.
Mariana răspunse în locul lui:
— Mi-a spus că pot rămâne cât am nevoie.
M-am uitat la soțul meu.
— Fără să-mi spui.
— Credeam că te voi convinge.
Exact.
Nu fusese doar lașitate.
Petru îi oferise mamei lui ceva ce nu era numai al lui, apoi sperase că eu voi ceda când situația devenea suficient de incomodă.
— Acum înțeleg — am spus.
— Elena…
— Nu. Acum chiar înțeleg.
Mariana își luă hainele de pe balustradă.
— Perfect. Atunci am terminat.
Și porni din nou spre dormitor.
M-am așezat în fața ușii.
— Nu intrați.
— Dă-te la o parte.
— Nu.
— Petru!
Soțul meu rămase nemișcat.
Mariana îl privi neîncrezătoare.
— Îi permiți să-mi vorbească așa?
Petru ridică ochii.
— Mamă, pune hainele înapoi în camera de jos.
— Poftim?
— Dormitorul rămâne al nostru.
— Dar mi-ai promis!
— Am promis ceva ce nu aveam dreptul să promit.
Fața Marianei se înroși.
— Deci mă dai afară pentru ea?
— Nu te dă nimeni afară în secunda asta — am spus. — Dar perioada temporară s-a terminat. Trebuie să găsim o soluție reală pentru locuința dumneavoastră.
— Eu am deja o soluție!
Arătă în jur.
— Aici!
— Nu.
— Nu poți decide singură!
Am privit-o câteva secunde.
— Interesant.
— Ce?
— Exact asta încercați dumneavoastră să faceți de trei luni.
Mariana s-a întors spre Petru.
— Dacă mă obligi să plec, să nu mă mai cauți când vei avea nevoie de mine.
Petru a pălit.
Acolo era butonul pe care apăsase probabil toată viața lui.
Vinovăția.
Am așteptat.
Nu aveam de gând să răspund în locul lui.
Petru și-a privit mama.
— Îmi pare rău că simți asta.
Mariana a rămas nemișcată.
Probabil se așteptase la scuze, negocieri, încă o amânare.
Nu le-a primit.
În următoarele săptămâni nu a fost simplu.
Mariana a refuzat primele apartamente pe care Petru i le-a arătat.
Unul era prea mic.
Altul era prea departe.
Altul nu avea balcon.
De fiecare dată găsea un motiv pentru care singura soluție rezonabilă rămânea casa noastră.
Dar de data aceasta Petru nu mai negocia cu mine în numele ei.
În cele din urmă, Mariana a ales un apartament la câteva străzi distanță.
În ziua mutării, am rămas acasă.
Când ultima cutie a ajuns în mașină, Mariana s-a oprit în hol.
— Sper că ești mulțumită.
— Sunt liniștită.
— Mi-ai luat fiul.
Petru, care se afla chiar în spatele ei, răspunse înaintea mea:
— Mamă, sunt aici.
Mariana se întoarse.
— Nu mai ești același.
— Asta nu înseamnă că Elena m-a luat de lângă tine. Înseamnă că eu trebuia să învăț să-ți spun nu.
Mariana nu răspunse.
Și-a luat geanta și a ieșit.
În seara aceea am urcat în dormitor.
Lucrurile mele erau din nou în dulap.
Nimeni nu-mi mutase patul.
Nimeni nu-mi desenase locul pe o foaie.
Petru s-a oprit în prag.
— Aproape că te-am făcut musafir în propria ta casă.
M-am uitat la el.
— Nu camera a fost problema.
— Știu.
— Problema a fost că ai lăsat-o pe mama ta să creadă că poate decide în locul meu, pentru că erai convins că eu voi ceda.
A dat din cap.
— Știu și asta.
Nu l-am iertat într-o singură seară.
Dar pentru prima dată nu mai încerca să-mi explice de ce mama lui „voise doar să ajute”.
Iar Mariana avusese dreptate într-o singură privință.
În seara aceea aflasem exact unde îmi era locul.
În dormitorul meu.
În casa mea.
În propria mea viață.
Și nu mai aveam de gând să las pe nimeni să-mi explice că trebuie să mă dau la o parte ca să-i fac lui loc.