Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doina a clipit.
— Cum adică “a mea”?
— De ani întregi, când tu sau Cristina aveți nevoie de ceva, devine imediat problema “familiei”. Dar când eu vreau să fac ceva cu banii mei, dintr-odată sunt egoistă.
— Nu răstălmăci lucrurile.
— Nu răstălmăcesc nimic.
Daniel s-a ridicat.
— Haideți să nu transformăm asta într-un scandal.
M-am întors spre el.
— Atunci răspunde-mi tu. Pentru ce îi trebuie Cristinei trei mii de euro?
A ezitat.
— Mi-a spus că are niște cheltuieli.
— Ce cheltuieli?
— Nu știu exact.
Am dat încet din cap.
— Deci vrei să renunț la vacanța pe care am plătit-o din economiile mele și să-i dau surorii tale trei mii de euro, dar nici măcar nu știi pentru ce.
— Nu am spus că vreau asta.
Doina interveni imediat:
— Dar ar trebui să vrei! Este sora ta!
Atunci m-am dus până la sertarul din bucătărie și am scos telefonul.
Nu aveam niciun plan secret.
Pur și simplu, pentru prima dată, voiam să văd cât însemnase în bani tot ajutorul despre care ni se spusese mereu că “nu trebuie contabilizat”.
Am deschis istoricul transferurilor.
Am început cu plata pentru tratamentul dentar al Doinei.
Apoi încălzirea.
Apoi banii trimiși Cristinei pentru presupusa reparație urgentă a mașinii.
Alte transferuri mai mici.
Facturi plătite.
Sume pe care aproape le uitasem.
Daniel s-a apropiat.
— Stai puțin.
Am continuat să adun.
Când am terminat, am întors telefonul spre el.
— În ultimii trei ani, am dat familiei tale peste nouă mii de euro.
Daniel s-a uitat la ecran.
— Nu se poate.
— Verifică.
Doina a intervenit:
— Nu poți pune lucrurile așa. Unele au fost împrumuturi.
M-am întors spre ea.
— Care?
— Cristina urma să-ți dea banii înapoi.
— Nu mi-a dat nimic.
— Pentru că încă nu și-a revenit financiar.
— Și banii pentru încălzirea ta?
Doina a tăcut.
Daniel ridică privirea spre mama lui.
— Mamă, Alina ți-a dat o mie cinci sute de euro atunci?
— Aveam nevoie.
— Nu asta te-am întrebat.
Pentru prima dată, tonul lui se schimbase.
Doina își luă geanta.
— Dacă transformați fiecare ajutor într-un proces, eu nu mai am ce discuta.
— Nu pleca — a spus Daniel.
Ea s-a oprit.
— Sun-o pe Cristina.
— De ce?
— Pentru că vreau să știu pentru ce sunt cei trei mii de euro.
— Ți-am spus deja.
— Nu. Mi-ai spus “cheltuieli”.
Doina îl privi câteva secunde.
— Nu trebuie să-i facem interogatoriu.
— Atunci nu-i dau bani.
M-am uitat spre Daniel.
— Nu tu îi dai.
A închis ochii o clipă.
— Ai dreptate. Nu sunt banii mei.
Doina a plecat furioasă.
Dar problema nu se terminase.
În dimineața următoare, Cristina l-a sunat pe Daniel.
Au vorbit aproape douăzeci de minute.
Când a venit în bucătărie, avea o expresie pe care nu i-o mai văzusem.
— Nu este o reparație.
— Ce?
— Mașina ei merge.
Am rămas tăcută.
— Vrea să o schimbe. Cei trei mii de euro sunt pentru avansul alteia.
Am râs fără veselie.
— Iar mie mi s-a spus că arunc banii.
Daniel nu răspunse.
Apoi se așeză.
— Mai este ceva.
M-am uitat la el.
— Banii pe care i-ai dat anul trecut pentru “reparație”…
Am simțit imediat ce urma.
— Tot pentru mașină?
— Da. I-a folosit ca parte din avansul celei pe care o are acum.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
Nu mă deranja numai minciuna Cristinei.
Mă deranja cât de ușor fusese acceptată de toți.
Daniel își frecă fruntea.
— Mama știa.
— Ești sigur?
— Cristina mi-a spus că mama a fost cu ea când a cumpărat mașina.
Acum lucrurile arătau cu totul altfel.
Doina nu venise să-mi ceară ajutor pentru o urgență despre care fusese informată greșit.
Știa.
Și totuși venise în casa mea să-mi spună că vacanța mea era o risipă.
În aceeași seară, Doina a sunat din nou.
Daniel a pus telefonul pe difuzor.
— Ai vorbit cu sora ta? a întrebat ea.
— Da.
— Și?
— Nu îi dăm cei trei mii.
A urmat o tăcere.
— Daniel, gândește-te bine.
— M-am gândit.
— Este sora ta.
— Știu.
— Și o lași fără ajutor pentru o vacanță?
Daniel s-a uitat la mine.
Apoi a răspuns:
— Nu. Refuz să-i cer soției mele să renunțe la ceva plătit din munca ei ca să finanțeze încă o mașină pentru Cristina.
Vocea Doinei deveni rece.
— De când vorbești așa?
— De când am început să întreb pentru ce sunt banii.
— Te-a întors împotriva familiei.
Daniel tăcu o clipă.
— Nu m-a întors nimeni împotriva voastră.
— Exact asta a făcut!
— Nu, mamă. Doar am aflat adevărul.
Doina începu să-i reproșeze toate lucrurile pe care le făcuse pentru el de-a lungul vieții.
Daniel o ascultă.
Nu o întrerupse.
Dar nici nu cedă.
La sfârșit spuse doar:
— Te voi ajuta dacă vei avea o nevoie reală și dacă eu pot. Dar banii Alinei nu mai sunt bugetul de rezervă al familiei.
Doina închise.
Daniel puse telefonul pe masă.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce anume?
S-a gândit înainte să răspundă.
— Pentru că am lăsat să se întâmple atât de mult timp. Și pentru că mi s-a părut normal până când ai pus toate sumele una lângă alta.
Nu i-am spus că totul era în regulă.
Nu era.
Dar nici nu mai aveam nevoie să-l conving.
Două săptămâni mai târziu am plecat în vacanță.
Nu pentru a-i demonstra ceva Doinei.
Și nici pentru că marea era mai importantă decât familia.
Am plecat pentru că rezervarea fusese făcută, banii fuseseră câștigați cinstit, iar pentru prima dată Daniel înțelesese că a ajuta familia nu înseamnă să-i oferi acces nelimitat la ceea ce aparține altcuiva.
Cu o seară înainte de plecare, Cristina mi-a trimis un mesaj.
Nu și-a cerut scuze.
M-a întrebat doar dacă oferta mea de a o ajuta “mai era valabilă”.
Am răspuns:
— Pentru o urgență reală, putem discuta.
După câteva minute a venit răspunsul:
— Deci pentru mașină nu?
Am zâmbit.
— Nu.
A doua zi, Daniel a închis ușa apartamentului, și-a luat bagajul și m-a privit.
— Gata?
— Gata.
Telefonul lui a început să sune.
Pe ecran apărea numele Doinei.
Daniel s-a uitat la el o secundă.
Apoi l-a pus pe silențios și a băgat telefonul în buzunar.
— O sun când ajungem.
Și am plecat.