Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu veniți mâine, am spus.
Pentru câteva secunde n-a răspuns nimeni.
Apoi Rodica râse scurt.
— Cum adică să nu venim?
— Exact asta înseamnă.
— Marina, am cumpărat deja cărbunii.
— Îi puteți folosi în altă parte.
— Copiii știu că mergem!
— Dumneavoastră le-ați spus.
Vocea ei se ascuți.
— Deci acum vrei să-i dezamăgești pe copii ca să-mi demonstrezi mie ceva?
— Nu eu le-am promis acces la casa altcuiva.
Dana interveni din fundal:
— Mamă, dă-mi telefonul.
Câteva secunde mai târziu îi auzeam vocea.
— Marina, serios acum. Ce problemă ai?
— Nicio problemă.
— Atunci venim.
— Nu.
— Doar pentru weekend!
— Tot nu.
— Avem și noi dreptul să petrecem timp cu Ovidiu.
— Sigur că aveți. Îl puteți invita la voi.
— Nu despre asta vorbesc.
Știam.
Nu era vorba despre Ovidiu.
Era vorba despre casă, curte, saună, grătar și tot ce găseau acolo.
Dana oftă.
— Bine. Dacă problema sunt mâncarea și băutura, cumpărăm noi.
— Nu asta este singura problemă.
— Atunci care?
Am enumerat-o.
Florile.
Banca.
Sauna.
Coacăzele.
Conservele.
Dana încercă să mă întrerupă.
— Doamne, Marina, încă vorbești despre niște castraveți de anul trecut?
— Nu. Vorbesc despre faptul că ați venit în casa mea și v-ați comportat ca și cum tot ce era acolo vi se cuvenea.
Rodica luă telefonul înapoi.
— Casa este și a fiului meu.
— Da.
— Atunci nu hotărăști tu singură cine intră acolo.
Asta era replica pe care o așteptase probabil de la început.
M-am uitat la Ovidiu.
Nu am spus nimic.
De data aceasta trebuia să răspundă el.
S-a apropiat și a luat telefonul.
— Mamă, Marina nu hotărăște singură.
Rodica tăcu.
— Hotărâm împreună. Și răspunsul meu este același.
— Ovidiu…
— Nu veniți mâine.
— Sunt mama ta.
— Știu.
— Și mă lași să fiu tratată așa?
— Cum?
Nu primi răspuns.
Ovidiu continuă:
— Anul trecut ați venit fără să întrebați. Ați luat lucruri fără să întrebați. Ați stricat lucruri și nimeni n-a considerat că trebuie măcar să spună „îmi pare rău”.
— Sunt niște lucruri!
— Atunci n-ar trebui să fie atât de greu să le respectați când sunt ale altcuiva.
Rodica își schimbă tactica.
— Bine. Atunci venim doar eu și Dana.
Ovidiu aproape râse.
— Nu negociez numărul de persoane.
— Deci ne interzici să venim?
— Weekendul acesta, da.
— O să vedem.
Și a închis.
M-am uitat la Ovidiu.
— „O să vedem”?
— Da. Am auzit.
— Crezi că vine?
Ovidiu își luă cafeaua.
— O cunosc pe mama.
A doua zi dimineață am plecat spre casa de vacanță mai devreme decât plănuiserăm.
Puțin după zece, eram în grădină când telefonul lui Ovidiu sună.
Era mama lui.
— Suntem aproape.
Ovidiu mă privi.
— Unde aproape?
— La douăzeci de minute.
— Mamă, ți-am spus să nu veniți.
— Și eu ți-am spus că nu poți să-ți alungi familia din viața ta pentru niște coacăze.
În fundal se auzea Dana.
Veniseră.
Exact cum amenințaseră.
Ovidiu închise telefonul.
Nu după mult timp, o dubă cunoscută apăru pe drumul din fața proprietății.
Încetini.
Apoi opri lângă poartă.
Rodica coborî prima.
Dana după ea.
Sorin deschise portbagajul.
Văzui sacoșe, cărbuni și, fără să vreau, am observat un teanc de caserole.
Rodica ajunse la poartă.
O împinse.
Poarta nu se deschise.
Ovidiu o încuiase.
— Ovidiu!
Soțul meu ieși pe verandă.
— Mamă, ți-am spus ieri.
— Deschide poarta.
— Nu.
Rodica rămase nemișcată.
Probabil că în toți anii aceia nu-și imaginase că fiul ei avea să-i spună vreodată acel cuvânt și să nu-l retragă imediat.
— Am venit până aici!
— Deși ți-am spus să nu vii.
— Copiii sunt în mașină!
— Tocmai de aceea nu trebuia să-i aduci într-o situație despre care știai dinainte.
Dana se apropie.
— Ne țineți la poartă ca pe niște străini?
Am răspuns eu:
— Nu. V-am spus ieri să nu veniți. Voi ați decis că refuzul nostru nu contează.
Rodica se întoarse spre mine.
— Din cauza ta se întâmplă toate astea.
Ovidiu coborî treptele verandei.
— Nu, mamă. Din cauza faptului că ai crezut că dacă vii până la poartă, n-o să avem curaj să spunem nu.
Rodica îl privi.
Acolo se terminase, de fapt, jocul.
Nu mai putea folosi drumul făcut.
Nici copiii.
Nici faptul că erau familie.
Pentru că Ovidiu tocmai spusese cu voce tare ceea ce făcuse.
Au rămas câteva minute lângă mașină.
Dana încercă încă o dată:
— Și ce facem acum?
Ovidiu ridică din umeri.
— Mergeți undeva unde ați făcut rezervare.
Nu i-a plăcut deloc răspunsul.
S-au urcat în dubă.
Rodica a fost ultima.
Înainte să închidă portiera, s-a uitat spre casă.
— Să nu vă așteptați să mai venim vreodată!
Ovidiu răspunse de pe verandă:
— Data viitoare întrebați înainte.
Duba plecă.
Am rămas lângă poartă până când dispăru după curbă.
Apoi m-am uitat spre grădină.
Coacăzele erau încă pe tufe.
Castraveții erau încă în solar.
Nimeni nu deschidea sauna.
Nimeni nu-mi călca florile.
Ovidiu veni lângă mine.
— Cafeaua mea s-a răcit.
— Îți fac alta.
— Nu.
Mă luă de mână.
— O încălzesc. Avem tot weekendul.
Și exact asta fusese lucrul pe care familia lui nu îl înțelesese până atunci.
Nu îi oprisem la poartă pentru câteva borcane sau pentru niște coacăze.
Îi oprisem pentru că un „nu” spus înainte să plece de acasă trebuia să însemne tot „nu” și după ce ajungeau la poartă.