Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Și eu ce fac de luni?
— Va trebui să găsești o grădiniță, un program pentru Adrian sau pe cineva care să te ajute.
Elena mă privea de parcă îi vorbeam într-o limbă străină.
— Până luni sunt trei zile.
— Știu.
— Nu găsesc nimic în trei zile!
— Atunci vorbește cu tatăl copiilor. Schimbați-vă programul. Luați-vă câteva zile libere. Nu știu.
— Mamă, nu putem să ne reorganizăm viața în trei zile!
Am privit-o.
— Eu mi-am reorganizat-o pe a mea într-o singură zi, acum doi ani.
A tăcut.
În dimineața următoare, la șase și patruzeci și cinci, soneria a sunat ca de obicei.
Când am deschis, Elena era acolo cu amândoi copiii.
— Ți-am spus că până luni îi țin.
— Știu.
Mi-a întins geanta Sofiei.
Dar înainte să plece am oprit-o.
— La nouă am medic.
Elena s-a întors.
— Astăzi?
— Da. Mi-am refăcut programarea pentru șold.
— Și copiii?
— Adrian este la școală. Sofia trebuie luată la nouă fără un sfert.
— Mamă, am o ședință la nouă.
— Iar eu am un medic la care trebuia să ajung acum șapte luni.
Pentru prima dată nu mi-am anulat programarea.
Elena a fost nevoită să-și sune soțul.
În zilele următoare a început adevăratul conflict.
Grădinița pe care o găsise pentru Sofia nu avea locuri.
Programul after-school al lui Adrian se termina înainte ca ea să iasă de la serviciu.
Prima bonă pe care a găsit-o cerea mai mult decât se așteptase.
A doua nu putea veni zilnic.
Vineri seara, Elena a apărut din nou la mine.
— Am făcut calculele.
A pus telefonul pe masă.
— Știi cât ne costă toate astea într-o lună?
— Nu.
Mi-a spus suma.
— Nu ne permitem.
— Atunci va trebui să schimbați ceva.
— Ce?
— Asta trebuie să hotărâți voi.
S-a ridicat nervoasă.
— Este foarte simplu pentru tine să spui asta.
Am privit-o surprinsă.
— Simplu?
— Tu ești pensionară. Eu am serviciu, doi copii, credit…
— Și tocmai de aceea v-am ajutat doi ani.
— Atunci de ce nu mă mai ajuți?
— Pentru că există o diferență între a te ajuta și a-mi preda viața ție.
Elena și-a luat geanta.
— Bine. Am înțeles.
Dar nu înțelesese.
Am aflat luni dimineață.
La șase și patruzeci și cinci a sunat soneria.
Când am deschis, Elena era în fața mea cu Sofia în brațe și Adrian lângă ea.
Exact ca în fiecare altă dimineață.
— Elena?
— N-am găsit altă soluție.
Și mi-a întins geanta copiilor.
Nu am luat-o.
— Eu astăzi plec.
— Unde?
— La pilates.
A rămas cu mâna întinsă.
— Poți lipsi o dată.
M-am uitat la ea.
Atunci am înțeles cât de adânc intrase obiceiul acesta între noi.
Nu era răutate.
Era certitudinea că timpul meu putea fi mutat oricând pentru că timpul ei era mai important.
— Nu, Elena.
— Mamă, o să întârzii la serviciu.
— Atunci sună-l pe soțul tău.
— Și el lucrează!
— Și eu am o viață.
A urmat o tăcere lungă.
Adrian ne privea fără să înțeleagă.
M-am aplecat și l-am sărutat pe frunte.
— Bunica vă iubește. Dar astăzi mergeți cu mama.
Am închis ușa.
Nu m-am simțit bine.
Nu m-am simțit victorioasă.
Am stat câteva secunde cu mâna pe clanță și aproape că am deschis din nou.
N-am făcut-o.
După-amiază, Elena m-a sunat.
Soțul ei își luase liber. A doua zi urma să lucreze ea de acasă. Pentru restul săptămânii găsiseră ajutor printr-o colegă.
Brusc, lucrurile pe care timp de doi ani le consideraseră imposibile începuseră să aibă soluții.
Următoarele două săptămâni au fost reci între noi.
Apoi, într-o seară, Elena a venit singură.
Nu avea niciun cadou.
Niciun plic.
S-a așezat la masa mea și mi-a spus:
— Astăzi am plătit bona.
Am așteptat.
— Pentru șapte ore.
Și-a frecat fruntea.
— Când am văzut suma, primul lucru la care m-am gândit a fost că tu îi țineai uneori treisprezece.
Nu am spus nimic.
— Dar nu banii m-au făcut să mă simt cel mai prost.
M-a privit.
— Sofia a plâns după tine la culcare. Iar Adrian m-a întrebat cum știai întotdeauna când trebuia să-l iei mai devreme de la școală.
Vocea i s-a schimbat.
— Atunci am înțeles că eu nu te transformasem doar într-o bonă gratuită. Ajunsesem să consider normal tot ce făceai pentru noi.
Am rămas mult timp la masă.
De data aceasta nu i-am promis că totul va reveni la cum fusese.
Pentru că nu voiam asta.
Am stabilit altceva.
Două după-amiezi pe săptămână îi iau eu pe copii.
Dacă Elena are nevoie de mine în altă zi, mă întreabă.
Uneori spun da.
Alteori spun nu.
Și am descoperit ceva neașteptat.
Sunt o bunică mult mai bună acum, când nu mai trebuie să fiu una treisprezece ore pe zi.
În prima luni în care nu a mai sunat soneria la șase și patruzeci și cinci, m-am trezit tot la șase.
Din obișnuință.
Am pus apa pentru cafea și, fără să-mi dau seama, am scos trei căni din dulap.
M-am uitat la ele.
Apoi am pus două la loc.
Am rămas cu cea a mea.
M-am așezat lângă fereastră și mi-am băut cafeaua cât era încă fierbinte.