Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Partenerul dumneavoastră, mi-a răspuns femeia.
Mi-a spus numele lui Nicolae.
Pentru câteva secunde nu am putut vorbi.
— A modificat ceva?
— Nu. Nu poate face asemenea modificări fără acordul și documentele necesare. Tocmai de aceea v-am contactat.
Am închis și am rămas cu telefonul în mână.
Dintr-odată, toate discuțiile din ultimele săptămâni se legau.
Cheia pentru mama lui.
Apartamentul trecut pe amândoi.
Căsătoria apărută brusc după ani de amânări.
Furia lui când pomenisem de notar.
Și răzgândirea imediată.
În seara aceea nu i-am spus nimic.
A doua zi am mers cu toate actele la un avocat.
Voiam să știu exact unde mă aflam înainte să-l confrunt.
După ce a verificat contractul de cumpărare, proveniența avansului și creditul, avocatul mi-a explicat situația și mi-a recomandat să păstrez toate documentele și comunicările referitoare la solicitarea făcută fără știrea mea.
Când am ajuns acasă, Nicolae era în sufragerie.
Am pus geanta jos.
— De ce ai contactat banca în legătură cu apartamentul meu?
A încremenit.
Apoi expresia i s-a schimbat.
— Te-au sunat?
Nu negase.
— Da.
— Nu am făcut nimic.
— Ai cerut informații despre cum ai putea apărea în documente.
— Am întrebat.
— Fără să-mi spui.
— Pentru că știam cum vei reacționa!
Am rămas nemișcată.
— Asta este explicația ta?
S-a ridicat.
— După opt ani împreună, am dreptul măcar să știu unde mă aflu.
— Puteai să mă întrebi.
— Te-am întrebat de o sută de ori!
— Nu. Tu și mama ta ați discutat între voi despre cum să treceți apartamentul meu pe două nume.
Nicolae a ridicat vocea.
— Pentru că locuiesc aici! Am investit aici! Am construit o viață aici!
— Și asta îți dă dreptul să mergi pe ascuns la bancă?
— Nu am furat nimic!
— N-am spus că ai furat.
— Dar mă tratezi ca pe un escroc.
— Te tratez ca pe omul care a încercat să afle cum poate obține drepturi asupra proprietății mele fără să-mi spună.
A tăcut.
Apoi a rostit:
— Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, nu te-ar fi deranjat să fie și pe numele meu.
În clipa aceea s-a terminat ceva în mine.
Nu pentru că voia siguranță.
Puteam înțelege asta.
Ci pentru că transformase iubirea mea într-un test al cărui premiu trebuia să fie proprietatea mea.
— Vreau să pleci.
A râs.
— Unde?
— Unde vrei.
— Asja, locuiesc aici de opt ani.
— Știu.
— Asta este și casa mea.
— A fost căminul tău. Proprietatea nu a fost niciodată a ta.
— Nu mă poți arunca în stradă după opt ani!
— Nu te arunc nicăieri în seara asta. Îți iei lucrurile și pleci.
A început să mă acuze că îi distrug viața, că îl pedepsesc pentru o simplă întrebare și că mama lui avusese dreptate în privința mea.
A doua zi, când eram la serviciu, Mariana m-a sunat.
— Nu poți să-i faci asta fiului meu.
— Ce anume?
— Să-l dai afară din propria lui casă.
— Mariana, tocmai asta este problema. Nu este proprietatea lui.
— A investit opt ani din viața lui acolo!
— Și eu am investit opt ani în relația cu el. Nu înseamnă că dețin jumătate din salariul lui.
A tăcut.
Apoi a spus:
— O să regreți.
— Este posibil. Dar nu voi regreta că mi-am protejat ceea ce este al meu.
În weekend, Nicolae și-a făcut bagajele.
Două.
Exact două.
Când le-am văzut lângă ușă, mi-am amintit de ziua în care se mutase la mine.
Venise tot cu două genți.
Doar că atunci îl așteptam cu brațele deschise.
Acum stătea în hol și ținea cheile apartamentului în mână.
Am întins palma.
— Cheile.
— O să mai am nevoie să vin după câteva lucruri.
— Mă anunți și stabilim când.
Nu mi le-a dat.
— Nicolae.
— Este și casa mea!
— Nu suntem căsătoriți și nu avem o proprietate comună de împărțit. Dă-mi cheile.
Le-a strâns în palmă.
— După opt ani, asta primesc?
M-am apropiat și mi-am recuperat cheile din mâna lui.
— După opt ani am aflat că ai mers pe ascuns să vezi cum poți obține o parte din apartamentul meu.
Una dintre genți s-a răsturnat când a tras-o spre ușă.
O cămașă și un pulover au alunecat pe podea.
Nicolae le-a ridicat fără să mai spună nimic.
Apoi a luat ambele genți și a ieșit.
Am rămas în prag până când a dispărut pe scări.
După aceea am închis ușa.
Nu m-am simțit triumfătoare.
Opt ani nu dispar când se închide o ușă.
Dar când am privit cheile din palma mea, am înțeles ceva mult mai simplu.
Nu îl dădusem afară pentru că își dorise siguranță.
Îl lăsasem să plece pentru că încercase să și-o construiască pe ascuns din ceea ce era al meu.