Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
A doua dimineață nu i-am prezentat nicio listă de tarife și nu i-am cerut bani pentru călcat cămăși sau pentru gătit.
Am făcut ceva mult mai simplu.
Am deschis aplicația băncii și am separat exact ceea ce Radu ceruse să separăm.
Când a intrat în bucătărie, își turna cafeaua când i-am spus:
— Am terminat.
— Ce?
— Finanțele.
S-a întors spre mine.
— Deja?
— Da. Am calculat partea mea din facturile comune și cheltuielile copiilor. Ți-am trimis situația.
Telefonul lui a vibrat.
A deschis mesajul.
— Și asta ce este?
— Restul sunt cheltuielile tale.
A început să citească.
Rata mașinii lui.
Un credit de nevoi personale pe care îl făcuse cu un an înainte.
Abonamentul lui.
Asigurarea mașinii.
Parcarea.
Câteva servicii pe care insistase să le păstreze.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Stai puțin. Rata asta o plăteam din banii casei.
— Da.
— Atunci este cheltuială comună.
— Mașina este pe numele tău. Creditul este pe numele tău. Tu ai spus că fiecare își plătește propriile credite.
Radu s-a uitat la mine.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus.
— Irina, mașina o folosim cu toții.
— Eu nu am permis.
A tăcut.
— Și creditul celălalt?
Acolo expresia lui s-a schimbat.
Creditul acela îl făcuse pentru firma unui prieten. Prietenul promisese că îi va restitui banii rapid.
Nu îi restituise.
Timp de aproape un an, rata fusese plătită din bugetul familiei.
— Nu poți să-mi arunci toate astea în brațe peste noapte.
— Nu eu am propus separarea.
— Pentru că tu cheltuiai prea mult!
Am deschis sertarul și am scos caietul în care țineam evidența casei.
— Atunci verificăm.
Pentru prima dată, Radu nu mai părea atât de sigur.
Am trecut prin ultimele trei luni.
Mâncare.
Facturi.
Grădiniță.
Scutece.
Medicamente.
Haine pentru copii.
Produse pentru casă.
Nu exista nicio geantă scumpă.
Nici cosmetice extravagante.
Nicio comandă misterioasă.
Apoi am ajuns la plățile care nu aveau legătură cu mine.
Ratele lui.
Mașina lui.
Prânzurile lui.
Abonamentele lui.
— Dar eu îți trimiteam banii — a spus.
— Da. Și eu administram casa din ei.
— Pentru că tu nu aveai venit.
Am închis caietul.
— Nu am venit pentru că am renunțat la serviciu după o decizie luată împreună.
— Iar începem cu asta?
Atunci am înțeles că cifrele nu aveau să fie suficiente.
Radu trebuia să trăiască exact sistemul pe care îl propusese.
Și timp de două săptămâni asta am făcut.
Nu l-am pedepsit.
Nu i-am ascuns mâncarea.
Nu i-am cerut bani ca să-i spăl o cămașă.
Dar nu i-am mai acoperit cheltuielile personale din bugetul meu.
La sfârșitul primei săptămâni a trebuit să plătească rata mașinii.
Apoi creditul.
Apoi asigurarea.
În a doua săptămână mi-a spus:
— Luna asta sunt cam strâns cu banii.
— Știu.
— Putem plăti creditul din banii pentru casă și reglez eu luna viitoare?
— Nu.
S-a uitat la mine neîncrezător.
— Vorbești serios?
— Foarte.
— Dar suntem căsătoriți!
M-am uitat la el.
— Acum două săptămâni eram o femeie care trăia pe spinarea ta.
A plecat nervos.
În seara următoare a venit mama lui.
Doina a intrat în apartament deja supărată.
— Ce se întâmplă între voi?
Radu îi povestise.
Dar, după primele două minute, am înțeles că îi povestise doar partea lui.
— Nu mi se pare normal — a spus ea. — Sunteți familie. Nu poți să-i ceri soțului tău să se descurce singur.
Am privit-o.
— Eu nu i-am cerut.
— Atunci cine?
Radu s-a mișcat incomod pe scaun.
— Eu am propus să separăm finanțele.
Doina s-a întors spre el.
— De ce?
— Pentru că se cheltuiau prea mulți bani.
— Pe ce?
Radu n-a răspuns.
Am adus caietul.
De data aceasta l-am pus în fața Doinei.
— Aici sunt ultimele trei luni.
A început să citească.
La început repede.
Apoi din ce în ce mai încet.
— Rata asta este a mașinii tale? l-a întrebat.
— Da.
— Și asta?
— Un credit.
— Pentru ce?
Radu a oftat.
— Am ajutat un prieten.
Doina a ridicat ochii.
— Și cine l-a plătit până acum?
Nimeni n-a răspuns.
Nu era nevoie.
A întors încă o pagină.
— Irina, tu plăteai toate astea din suma pentru casă?
— Eu făceam plățile. Pentru că așa funcționa familia noastră.
Doina a închis caietul.
Apoi s-a uitat la fiul ei.
— Și tu i-ai spus că trăiește pe spinarea ta?
Radu a devenit roșu.
— Mamă, nu simplifica.
— Nu simplific nimic. Încerc să înțeleg.
— Eu muncesc.
— Și ea crește doi copii.
Radu a tăcut.
Doina s-a ridicat.
— Dacă ai vrut finanțe separate ca să-i demonstrezi cât depinde de tine, atunci nu poți să te superi acum că ai descoperit cât depindeai tu de bugetul pe care îl administra ea.
După ce a plecat, Radu a rămas mult timp la masă.
În cele din urmă a spus:
— Vreau să renunțăm la separarea asta.
— De ce?
— Pentru că nu funcționează.
— Pentru cine?
Nu mi-a răspuns imediat.
— Pentru noi.
M-am așezat în fața lui.
— Nu vreau să ne petrecem căsnicia împărțind fiecare bon. Dar nici nu mă întorc la ce aveam înainte.
— Ce vrei?
— Un buget comun transparent. Cheltuielile personale separate. Niciun credit nou fără să discutăm. Și vreau să mă întorc la serviciu.
A ridicat capul.
— Acum?
— Nu mâine. Dar încep să caut.
— Și copiii?
— Sunt ai amândurora. Găsim soluția împreună.
Pentru prima dată, Radu nu mi-a spus că el aduce banii.
Nu mi-a explicat cât muncește.
A dat doar din cap.
Trei luni mai târziu lucram din nou, patru ore pe zi, pentru o agenție de marketing.
Nu câștigam cât înainte.
Nu conta.
În prima lună în care mi-a intrat din nou salariul, Radu m-a întrebat:
— Punem aceeași proporție în contul comun ca luna trecută?
— Da.
A făcut transferul.
Apoi și-a făcut și el partea.
Fără comentarii.
Fără să-mi ceară socoteală pentru fiecare leu.
Și fără să mai spună vreodată că trăiesc pe spinarea lui.
Pentru că cele două săptămâni de finanțe separate nu ne arătaseră cine câștiga mai mulți bani.
Ne arătaseră ceva mult mai incomod.
Cât de multe lucruri plăteam, organizam și susțineam fără ca el să le fi observat vreodată.