Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am scos primul act și l-am așezat pe masă.
— Uitați-vă la dată.
Mariana s-a aplecat.
La început, expresia ei nu s-a schimbat.
Apoi a ridicat ochii spre mine.
— 2014?
— Da.
Am întors documentul spre Radu.
— Când ne-am cunoscut?
El nici măcar nu a trebuit să se gândească.
— În vara lui 2017.
M-am uitat din nou la Mariana.
— Deci apartamentul fusese cumpărat cu trei ani înainte să-l cunosc pe fiul dumneavoastră.
Mariana și-a strâns buzele.
— Dar ai spus că aveai credit.
— Aveam.
Am scos următorul document.
— Și acesta este documentul care confirmă când a fost achitat.
A citit data.
De data aceasta n-a mai spus nimic.
Radu s-a rezemat de spătarul scaunului.
— Mamă, te rog spune-mi că acum putem termina.
Dar Mariana încă nu era pregătită să cedeze.
— Creditul a fost achitat în 2019.
— Da.
— Voi erați deja împreună.
— Eram — am spus.
A ridicat imediat capul.
— Atunci?
Radu a izbucnit:
— Atunci ce, mamă?
— Dacă voi erați împreună, înseamnă că și tu contribuiai.
— Nu la credit.
— Cum adică?
— Exact cum am spus. Elena își plătea singură ratele. Eu contribuiam la cheltuielile casei în care locuiam.
— Dar locuiai aici!
— Normal că locuiam aici. Eram iubitul ei și apoi logodnicul ei. Asta nu înseamnă că, dacă plăteam jumătate din curent, cumpăram câte puțin din sufragerie.
Alina și-a acoperit gura ca să nu râdă.
Mariana a ignorat-o.
— Și când v-ați căsătorit?
— În 2020 — a spus Radu.
Am împins documentul puțin mai aproape de ea.
— La mai bine de un an după ce creditul fusese achitat integral.
Mariana s-a uitat din nou la acte.
Apoi la mine.
— Bine. Poate că nu este chiar jumătate.
Am ridicat sprâncenele.
Nu era răspunsul la care mă așteptasem.
— „Nu chiar jumătate”?
— Eu spun doar că Radu a investit în această casă.
— Și nimeni nu neagă asta.
— Atunci trebuie să existe o formă prin care contribuția lui să fie recunoscută.
Radu s-a ridicat.
— Mamă, eu nu cer nimic.
— Pentru că nu te gândești la viitor!
— Ba tocmai pentru că mă gândesc la viitor îți spun să te oprești.
Mariana îl privea de parcă nu-l mai recunoștea.
— Eu încerc să te protejez.
— De cine?
N-a răspuns.
Radu a arătat spre mine.
— De Elena?
— Nu răstălmăci ce spun.
— Atunci spune clar. De cine mă protejezi?
Mariana și-a luat ceașca, dar nu a băut.
— Căsniciile se termină.
S-a făcut liniște.
Radu a rămas cu privirea asupra ei.
— A noastră nu s-a terminat.
— Nu am spus că se va termina.
— Dar ai venit în casa noastră și de o jumătate de oră calculezi ce ar trebui să primesc dacă se termină.
Mariana a lăsat ceașca jos.
— Sunt mama ta.
— Știu foarte bine cine ești.
Vocea lui Radu era calmă acum.
Tocmai de aceea suna mai serios.
— Dar eu nu am nevoie ca mama mea să-mi pregătească divorțul de soție în timp ce noi suntem bine.
Mariana s-a înroșit.
— Nu pregătesc niciun divorț!
— Atunci încetează să-i împarți apartamentul.
Pentru prima dată în după-amiaza aceea, Mariana n-a mai avut o replică imediată.
Alina a rupt tăcerea:
— Cred că asta încercăm să-ți spunem de la început.
— Nu te amesteca.
— Mamă, m-ai adus cu tine.
— Nu te-am adus ca să fii împotriva mea.
— Nu sunt împotriva ta. Doar că Elena are actele în față, Radu spune că nu vrea apartamentul, iar tu încă negociezi partea lui.
Mariana s-a ridicat.
— Foarte bine.
Și-a luat geanta.
Credeam că discuția se terminase.
Dar, ajunsă lângă ușă, s-a întors.
— Eu tot cred că într-o familie oamenii n-ar trebui să spună atât de ușor „asta este al meu”.
Am privit-o.
— Serios?
— Da. Dacă sunteți familie, bunurile ar trebui să fie pentru familie.
Radu a închis ochii pentru o secundă.
Eu însă mi-am amintit ceva.
— Aveți dreptate.
Mariana s-a oprit.
Până și Alina s-a uitat surprinsă la mine.
— Poftim? a întrebat Mariana.
— Am spus că aveți dreptate. Familia ar trebui să se ajute.
Expresia ei s-a îndulcit puțin.
— Exact asta încerc să vă explic.
— Dumneavoastră mai aveți apartamentul în care locuiți, nu?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Da.
— Cel cumpărat înainte să vă recăsătoriți.
— Da. De ce?
— Și casa mică de la țară pe care ați moștenit-o de la mama dumneavoastră.
Mariana s-a încordat.
— Ce legătură are asta?
— Mă gândeam la Alina.
Sora lui Radu s-a înecat aproape cu cafeaua.
— La mine?
— Ai spus că vreți un apartament mai mare.
— Elena… — a început ea, deja zâmbind.
Am continuat să mă uit la Mariana.
— Dacă proprietățile trebuie să fie pentru familie, poate îi treceți Alinei jumătate din apartamentul dumneavoastră. Sau casa de la țară. Doar sunteți familie.
Mariana m-a privit șocată.
— Proprietățile mele sunt ale mele!
Nimeni n-a spus nimic.
Nici eu.
Nici Radu.
Nici Alina.
Au trecut două-trei secunde până când Mariana și-a dat seama ce tocmai spusese.
Am dat încet din cap.
— Exact.
Alina și-a coborât privirea, încercând din răsputeri să nu râdă.
Radu nu râdea.
Se uita la mama lui.
— Acum înțelegi?
Mariana și-a strâns geanta la piept.
— Nu este același lucru.
— De ce? am întrebat.
A deschis gura.
N-a ieșit nimic.
Pentru că de data aceasta nu mai exista nici credit, nici renovare, nici căsătorie, nici vreo teorie despre „interesele fiului”.
Rămăseseră doar două propoziții.
Când era vorba despre apartamentul meu, proprietatea trebuia împărțită pentru că „suntem familie”.
Când era vorba despre proprietățile ei, lucrurile deveneau foarte simple:
„Proprietățile mele sunt ale mele.”
Mariana a plecat fără să mai aducă vorba despre jumătatea lui Radu.
Iar dosarul cu actele a rămas pe masă.
Nu fusese nevoie să-i demonstrez că familia nu contează.
Dimpotrivă.
Tocmai pentru că Radu și cu mine eram o familie, el nu acceptase ca mama lui să transforme căsnicia noastră într-o negociere despre ce ar putea obține într-o zi de la mine.
Și, dintre toate actele pe care le scosesem în după-amiaza aceea, până la urmă cea mai clară dovadă nu fusese pe nicio hârtie.
O spusese chiar Mariana:
— Proprietățile mele sunt ale mele.