Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În noaptea aceea, la ora 23:47, telefonul meu s-a aprins pe noptieră.
„Plată respinsă.”
Am deschis notificarea.
19.000 de lei.
Restaurantul ales pentru aniversarea Doinei.
M-am ridicat în capul oaselor și am citit din nou.
Le spusesem tuturor foarte clar că nu sunt de acord.
Doina îmi spusese chiar că vor folosi alt card.
Și totuși cineva încercase să facă plata cu al meu.
Am sunat imediat banca.
După verificarea tranzacției, am confirmat că nu o autorizasem și am cerut blocarea cardului. Am schimbat și datele de acces și am eliminat dispozitivele pe care nu le recunoșteam.
Mihai dormea lângă mine.
Nu l-am trezit.
Dimineața, a intrat în bucătărie înainte să-mi termin cafeaua.
— Ai blocat cardul?
Nici măcar nu m-a întrebat ce se întâmplase.
Știa.
Am pus cana jos.
— Tu ai încercat plata?
— Nu eu am introdus-o.
— Nu asta te-am întrebat.
A tăcut.
— Mihai.
— Carmen avea datele cardului.
Am simțit cum mi se răcește tot corpul.
— De unde?
— I le-am dat eu.
— Când?
— Ieri.
M-am ridicat.
— După ce ți-am spus că nu sunt de acord?
— Credeam că te vei calma.
Pentru câteva secunde n-am reușit să răspund.
— Deci asta ai înțeles tu din “nu”?
— Irina, rezervarea trebuia confirmată. Dacă pierdeam data, mama…
— Oprește-te.
Mihai a tăcut.
— Nu mai vorbi despre mama ta. Vorbim despre tine. Eu ți-am spus că nu autorizez plata și tu ai dat altcuiva datele cardului meu ca s-o facă oricum.
— Urma să primești banii înapoi!
— Nu contează!
— Ba contează! Nu încercam să te furăm!
— Atunci cum numești situația în care proprietarul unui card spune “nu”, iar voi încercați plata oricum?
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
— Am crezut că după ce se face plata nu vei mai anula totul pentru o ceartă.
Acolo am înțeles ce făcuse de fapt.
Nu ignorase refuzul meu pentru că nu îl auzise.
Îl auzise perfect.
Doar hotărâse că putea trece peste el.
Soneria a sunat.
Mihai s-a uitat spre hol.
— Cine este?
N-am apucat să răspund.
A deschis.
Doina era la ușă.
În spatele ei stătea Carmen.
Doina a intrat cu telefonul în mână.
— Ce ai făcut?
Am privit-o.
— Bună dimineața și ție.
— Restaurantul spune că plata a fost respinsă.
— Știu.
— Și cardul este blocat.
— Știu și asta.
Carmen a intervenit:
— Dacă nu rezolvăm astăzi, pierdem rezervarea.
— Atunci plătiți.
Doina m-a privit de parcă tocmai o insultasem.
— Cu ce?
— Cu cardul pe care spuneai aseară că îl veți folosi.
A strâns buzele.
— Nu avem suficient disponibil pe el.
Am dat încet din cap.
Acum înțelegeam.
Nu fusese niciodată vorba despre comoditate.
Petrecerea fusese construită de la început pe ideea că eu voi acoperi suma.
— Atunci reduceți petrecerea.
— Este aniversarea mea de șaizeci de ani!
— Știu.
— Am invitat oamenii!
— Știu.
— Ce vrei să fac acum? Să-i sun și să le spun că n-am bani?
— Nu știu ce vrei să le spui. Eu nu i-am invitat.
Doina s-a întors spre fiul ei.
— Mihai, spune-i!
El nu a răspuns imediat.
— Mihai!
— Irina, putem măcar să deblocăm cardul pentru plata asta și după aceea rezolvăm între noi?
L-am privit.
— Nu.
Doina a ridicat telefonul spre mine.
— Sună banca.
— Nu.
— Irina, nu mă umili în fața întregii familii pentru un capriciu!
— Nu eu am făcut rezervări pe banii altcuiva.
— Sunt mama soțului tău!
— Și asta îți dă dreptul la cardul meu?
Doina s-a întors spre Mihai.
— Tu mi-ai spus că este rezolvat!
— Am crezut că va fi.
— Mi-ai promis!
M-am uitat la el.
Asta nu știam.
— Ce i-ai promis?
Mihai și-a coborât privirea.
— Că mă ocup eu de plată.
— Cu banii tăi?
N-a răspuns.
— Mihai, te-am întrebat ceva.
— Nu.
— Cu cardul meu.
Tăcere.
— Da.
Doina încercă imediat să intervină.
— Nu mai contează acum cine…
— Ba tocmai asta contează.
M-am dus în dormitor și m-am întors cu cardul blocat.
L-am pus pe masă.
— Priviți-l bine. Este ultima dată când cardul acesta intră într-o discuție despre cheltuielile familiei voastre.
Mihai s-a încruntat.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că de astăzi nu-l mai ai în portofel, nu-i mai ai datele salvate și nu mai dai nimănui informațiile lui.
— Suntem căsătoriți.
— Tocmai de aceea este mult mai grav ce ai făcut.
Doina a izbucnit:
— Deci pentru niște bani îți pui soțul la zid?
M-am întors spre ea.
— Nu. Pentru că soțul meu mi-a auzit refuzul și a decis că poate să-l ocolească.
Carmen nu mai spunea nimic.
Doina însă nu renunța.
— Și petrecerea mea?
— O organizați în limita banilor pe care îi aveți.
— Oamenii deja știu unde vin!
— Atunci găsiți o soluție.
— Irina…
— Nu.
De data aceasta n-am ridicat vocea.
N-a fost nevoie.
Doina s-a uitat spre Mihai, așteptând probabil să intervină din nou.
El a rămas nemișcat.
— Mihai?
A inspirat adânc.
— Mamă, Irina are dreptate în privința cardului.
Doina a încremenit.
— Poftim?
— Eu n-ar fi trebuit să-i dau lui Carmen datele.
— Dar mi-ai promis petrecerea!
— Știu.
— Atunci plătește-o!
Mihai a dat încet din cap.
— Partea mea o plătesc. Nu și partea tuturor.
A fost prima dată când am văzut-o pe Doina confruntându-se cu costul real al planului pe care îl făcuse.
În următoarele două zile, petrecerea a fost refăcută aproape de la zero.
Au renunțat la fotograful scump.
Au redus florile.
Au ales un tort mai simplu.
Carmen și Radu au pus fiecare bani.
Mihai și-a achitat partea din contul lui.
Iar Doina a acoperit diferența.
Petrecerea s-a ținut.
Eu am mers.
Nu ca să demonstrez ceva și nici ca să stric seara cuiva.
Am mers pentru că problema mea nu fusese niciodată aniversarea Doinei.
Problema fusese faptul că patru oameni făcuseră planuri cu banii mei înainte să considere necesar să-mi ceară acordul.
Câteva zile mai târziu, Mihai a venit acasă cu un card nou pe numele lui.
L-a pus pe masă.
— De acum înainte îl folosesc pe acesta.
M-am uitat la el.
— Ar fi trebuit să fie așa de la început.
— Știu.
Nu i-am spus că totul era uitat.
Nu era.
Încrederea nu revenea pentru că el rostise două cuvinte potrivite.
Dar, în acea zi, pentru prima dată de când începuse povestea, Mihai nu mi-a cerut să fac eu lucrurile mai ușoare pentru familia lui.
Și cardul meu n-a mai ajuns niciodată în portofelul lui.