Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Atunci ce facem? a întrebat Mihai.
M-am uitat spre bucătărie.
— Nimic.
— Cum adică nimic?
— Eu n-am invitat pe nimeni. Nu gătesc pentru optsprezece oameni doar pentru că sora ta a hotărât că timpul și banii mei sunt la dispoziția ei.
Mihai a rămas tăcut.
— Și când vin?
— Îi primim. Nu au nicio vină.
— Dar Corina?
— Corina este gazda petrecerii. Așa mi-a explicat chiar ea.
Mihai aproape a zâmbit.
Nu i-am spus ce aveam de gând să fac.
La șase și jumătate am strâns ce rămăsese pe blatul bucătăriei, am pus alimentele în frigider și am făcut curat.
Apoi am ieșit.
Am tras ușa bucătăriei după mine.
Și am încuiat-o.
Cheia am pus-o în buzunar.
Mihai se uita la mine din sufragerie.
— Ai încuiat bucătăria?
— Da.
— Elena…
— Dacă rămâne deschisă, sora ta intră, scoate tot ce găsește din frigider și în zece minute eu ajung din nou responsabilă pentru masa ei.
Nu m-a contrazis.
La șapte fără zece s-a auzit soneria.
Corina venise prima.
Era aranjată de parcă urma să primească ea musafirii.
A intrat, și-a lăsat geanta și s-a uitat spre sufragerie.
Masa era goală.
— Unde sunt aperitivele?
— Nu sunt.
A râs.
— Foarte amuzant. Unde ai pus mâncarea?
— N-am pregătit-o.
Pentru câteva secunde a crezut că glumesc.
Apoi s-a repezit spre bucătărie.
A apăsat clanța.
Ușa nu s-a deschis.
A mai încercat o dată.
— Ai încuiat bucătăria?
— Da.
S-a întors spre mine.
— Elena, deschide ușa.
— Nu.
— Vin oamenii!
— Știu.
— Atunci ce vrei să mănânce?
— Nu știu. Tu i-ai invitat.
Fața i s-a schimbat.
— Nu poți să-mi faci asta.
— Eu ție?
— Mă faci de râs în fața întregii familii!
— Corina, ai invitat aproape douăzeci de oameni în casa mea fără să mă întrebi, mi-ai făcut meniul, mi-ai spus ce să cumpăr și ai hotărât că eu voi găti. Acum descoperi că n-am fost de acord.
S-a întors imediat spre fratele ei.
— Mihai, spune-i să deschidă!
El a rămas pe loc.
— Corina, trebuia să ne întrebi înainte.
— Ești serios? Acum îi iei partea?
— Nu este vorba despre partea cuiva. Nu poți organiza o petrecere în casa noastră și să presupui că Elena va face totul.
Soneria a sunat.
Corina s-a uitat spre ușă.
— Nu deschideți.
Am ridicat sprâncenele.
— De ce?
— Pentru că trebuie să rezolvăm întâi asta!
Soneria a sunat din nou.
Mihai s-a dus și a deschis.
Primele rude au intrat zâmbind, cu sticle de suc și o cutie de prăjituri.
După ele au venit ceilalți.
În zece minute sufrageria era plină.
— Ce bine că ne-ai strâns pe toți, Corina! a spus mătușa Rodica.
Corina zâmbea forțat.
— Da… m-am gândit că ar fi frumos.
Apoi s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Dă-mi cheia. Fac eu ceva repede.
— Cu ce?
— Cu ce ai în frigider.
— Nu.
— Elena, nu fi absurdă.
— Acelea sunt cumpărăturile noastre pentru săptămâna următoare.
— Le cumpăr eu la loc.
— Atunci cumpără acum ce ai nevoie pentru petrecerea ta.
A strâns din dinți.
— Magazinele sunt deschise. Restaurantele livrează.
— Pentru atâția oameni costă o avere.
Am privit-o.
— Acum câteva ore îmi spuneai că nu trebuie să calculăm fiecare bucată de carne când este vorba despre familie.
Nu i-a plăcut deloc să-și audă propriile cuvinte.
Din sufragerie s-a auzit vocea unei mătuși:
— Corina, avem nevoie de ajutor cu masa?
A ieșit repede din hol.
— Nu, nu! Totul este în regulă.
Dar nu era.
După câteva minute, oamenii au început să observe că masa era goală.
Atunci Corina a încercat ultima variantă.
— A apărut o mică neînțelegere cu Elena și mâncarea nu este gata.
M-am uitat la ea.
Nu aveam de gând s-o las să transforme situația într-o poveste în care eu stricasem petrecerea.
— Nu este nicio neînțelegere.
Câteva priviri s-au întors spre mine.
— Corina v-a invitat aici fără să ne întrebe. Mi-a spus astăzi că eu trebuie să cumpăr și să gătesc pentru toată lumea. I-am spus că nu voi face asta.
S-a făcut liniște.
Mătușa Rodica a fost prima care a vorbit.
— Corina, tu ne-ai spus că Elena vă așteaptă.
Corina s-a înroșit.
— Am crezut că nu va face atâta caz.
— Dar ai întrebat-o? a insistat femeia.
Corina n-a răspuns.
Un văr a ridicat sticla de suc pe care o adusese.
— Eu credeam că voi ați stabilit totul.
— Și noi, a spus altcineva.
Dintr-odată, Corina nu mai avea o cameră plină de oameni care așteptau să fie serviți de mine.
Avea o cameră plină de invitați cărora trebuia să le explice de ce îi chemase la o cină care nu exista.
Mihai și-a scos telefonul.
— Putem comanda.
Corina s-a luminat.
— Exact!
Apoi Mihai i-a întins telefonul.
— Alege ce vrei.
S-a uitat la el.
— Eu?
— Tu ai organizat cina.
— Mihai…
— Noi oferim casa. Tu te ocupi de masă.
Corina a rămas câteva secunde nemișcată.
Apoi s-a uitat spre rude.
Nu mai putea anula.
Nu mai putea pleca.
Și, mai ales, nu putea recunoaște că invitase aproape douăzeci de oameni presupunând că altcineva va suporta toate cheltuielile.
A luat telefonul.
După câteva minute găsise un restaurant care putea trimite suficientă mâncare.
Când a văzut totalul, a rămas cu degetul deasupra ecranului.
— Atât?
— Pentru optsprezece persoane, da, i-am spus.
— E enorm.
N-am răspuns.
N-a mai fost nevoie.
Corina a plătit.
Când mâncarea a sosit, am deschis bucătăria.
Nu ca să gătesc.
Doar ca să aducem farfurii și tacâmuri.
Am mâncat cu toții.
Nimeni n-a făcut scandal.
Nimeni n-a murit de foame.
Iar spre surprinderea mea, seara a fost chiar plăcută.
La plecare, mătușa Rodica m-a îmbrățișat.
— Data viitoare facem la mine. Dar vă sun înainte.
Am râs.
Corina n-a râs.
Și-a luat paltonul și s-a îndreptat spre ușă.
Înainte să plece, s-a întors spre mine.
— Puteai să-mi spui direct că nu vrei să gătești.
Am privit-o.
— Ți-am spus.
A rămas tăcută.
— Doar că tu ai crezut că „nu” înseamnă că trebuie să insiști până când spun „da”.
Nu mi-a răspuns.
A plecat.
Mihai a închis ușa după ea și s-a uitat spre masa plină de cutii goale.
— Cred că data viitoare o să întrebe înainte.
Am scos cheia bucătăriei din buzunar și am pus-o înapoi în sertar.
— Atunci data viitoare nici n-o să mai avem nevoie de asta.