Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin a rămas cu privirea la ea.
— Ce întrebare mai e și asta?
— Una simplă. Cine ți-a spus că această casă îți aparține?
— Locuiesc aici de doisprezece ani.
— Nu asta te-am întrebat.
— Am băgat bani în ea.
— Nici asta.
Irina a trecut pe lângă valiză fără s-o atingă.
S-a dus la dulapul în care păstra actele importante și a scos un dosar.
Când s-a întors, Cătălin nu mai părea la fel de sigur.
A pus dosarul pe masă și l-a deschis.
— Casa asta am cumpărat-o cu trei ani înainte să te cunosc.
Cătălin și-a încleștat maxilarul.
— Știu.
— Atunci de ce mi-ai spus să plec din casa familiei tale?
— Pentru că suntem căsătoriți. Este și casa mea.
— Este casa în care locuim împreună. Nu este proprietatea ta.
— Am investit bani aici.
— Și eu am investit bani. Mult mai mulți. Dar nu despre asta este vorba.
Cătălin a arătat spre dosar.
— Atunci despre ce este?
— Despre faptul că, atunci când nu ți-am permis să iei 400.000 de lei fără acordul meu, primul tău gând a fost să mă dai afară.
— Eram nervos.
Irina s-a uitat spre valiză.
— Ai urcat un etaj. Ai deschis dulapul. Ai scos valiza. Ai început să-mi pui hainele în ea. Ai coborât-o și ai așezat-o la ușă.
Cătălin n-a răspuns.
— Asta nu este o propoziție scăpată la nervi. Ai avut timp să te oprești de zece ori.
— Bine. Am greșit.
S-a apropiat de valiză.
— O duc înapoi.
— Nu.
Cătălin s-a oprit.
— Ce?
— Las-o acolo.
— Irina, tocmai ai spus că nu pleci.
— Eu nu.
Pentru câteva secunde, niciunul nu a vorbit.
Cătălin a înțeles primul.
— Vrei să mă dai afară?
— Vreau să pleci în seara asta.
Fața lui s-a înăsprit din nou.
— Nu plec nicăieri.
Irina l-a privit.
Acolo era adevărata problemă.
Cu câteva minute înainte îi ceruse ei să iasă din casă fără să-i pese unde va dormi.
Acum, când situația se întorsese, ideea i se părea de neacceptat.
— Atunci ce propui? întrebă ea.
— Propun să încetăm circul ăsta și să deblochezi banii.
Irina a încremenit.
— Despre asta este încă vorba pentru tine?
— Sorin are nevoie de ei.
— Nu primește 400.000 de lei.
— I-am promis.
Irina îl privi fix.
— Ce ai spus?
Cătălin tăcu.
— Când i-ai promis?
— Acum câteva zile.
— Fără să vorbești cu mine?
— Credeam că o să înțelegi.
— Ai promis altcuiva economiile noastre înainte să-mi spui măcar că vrei să le dai?
— Este fratele meu.
— Nu mai folosi asta ca răspuns la orice.
Cătălin își trecu mâna prin păr.
— Sorin a luat niște decizii bazându-se pe banii ăștia.
— Ce decizii?
Tăcerea lui îi dădu răspunsul înainte să vorbească.
— I-am spus că poate achita o parte din datorii până vineri.
— I-ai spus că are 400.000 de lei?
— I-am spus că îl rezolv.
Irina simți cum furia rece de până atunci se transformă.
— Deci de aceea voiai să faci transferul în seara asta.
Cătălin nu negă.
— Și dacă nu verificam contul?
— Ți-aș fi explicat.
— După ce banii dispăreau.
— I-am fi recuperat.
— De la Sorin? Omul care are deja datorii pe care nu le poate plăti?
Cătălin ridică vocea.
— Nu-l abandonez!
— Nu ți-am cerut să-l abandonezi. Ți-am cerut să nu mă sacrifici pe mine ca să-l salvezi pe el.
— Exagerezi.
Irina arătă spre valiza de lângă ușă.
— Aia ai pus-o tu acolo. Nu eu.
Cătălin se uită spre ea și tăcu.
Irina își scoase telefonul.
— Mâine merg la bancă. Contul comun rămâne blocat pentru transferuri mari până stabilim clar ce se întâmplă cu economiile. Iar în seara asta vreau să pleci.
— Și dacă refuz?
— Atunci nu mai discutăm ca doi soți care încearcă să rezolve o ceartă. Discutăm despre ce pași trebuie să fac eu ca proprietar al casei și despre ce drepturi are fiecare dintre noi. Și nu voi improviza. Voi cere sfatul unui avocat.
Cătălin o privi lung.
— Ai ajuns să mă ameninți cu avocatul?
— Nu. Tocmai am învățat ce se întâmplă când unul dintre noi presupune că poate hotărî singur cine pleacă, cine rămâne și unde se duc banii.
A urmat o tăcere lungă.
În cele din urmă, Cătălin s-a aplecat spre valiza ei.
Irina l-a oprit.
— Pe aceea las-o.
— De ce?
— Pentru că nu este a ta.
Cătălin a urcat la etaj.
Douăzeci de minute mai târziu a coborât cu geanta lui.
Înainte să deschidă ușa, s-a întors.
— Dacă plec acum, s-ar putea să nu mă mai întorc.
Irina s-a uitat la el.
— Trebuia să te gândești la asta înainte să-mi pui mie valiza aici.
Cătălin a plecat.
În zilele următoare, Irina a aflat că situația lui Sorin nu era atât de fără ieșire pe cât o prezentase Cătălin.
O parte dintre datorii puteau fi reeșalonate. Pentru altele, Sorin putea vinde un autoturism pe care refuzase până atunci să-l dea. Iar creditorul care, după spusele lui Cătălin, “nu mai aștepta nicio zi” acceptase un plan de plată.
Cei 400.000 de lei nu erau singura soluție.
Erau doar cea mai comodă.
Cătălin a încercat în următoarele săptămâni să repare lucrurile.
Irina a acceptat să vorbească cu el, dar nu să se prefacă că totul pornise de la o simplă ceartă despre bani.
Pentru ea, ruptura se produsese în clipa în care văzuse valiza lângă ușă.
Nu au reușit să treacă peste asta.
S-au despărțit.
Banii au rămas în cont până când situația lor financiară comună a fost clarificată, iar Irina a reparat ulterior acoperișul și a schimbat sistemul de încălzire din banii care îi reveneau.
Într-o dimineață, după terminarea lucrărilor, a găsit valiza bleumarin tot lângă peretele holului.
Nu o mai urcase în dormitor.
A deschis-o.
Înăuntru rămăseseră câteva haine pe care Cătălin le pusese acolo în seara aceea.
Irina le-a scos, le-a împăturit și le-a dus înapoi în dulap.
Apoi a ridicat valiza.
Pentru o clipă s-a uitat spre ușa la care o găsise.
După aceea a urcat cu ea la etaj și a pus-o la locul ei, pe raft.
De data aceasta, avea să o scoată de acolo numai când hotăra ea că vrea să plece undeva.