Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Elena s-a întors spre mama ei.
— I-am spus adevărul.
Femeia a albit.
— Ce adevăr?
Elena n-a răspuns.
Nici nu trebuia.
Mama a înțeles imediat.
A prins-o ușor de braț și a tras-o câțiva pași mai departe.
— Ai înnebunit?
— Mamă…
— Astăzi? Tocmai astăzi te-ai găsit?
Preotul a intervenit:
— Lăsați-o.
Dar femeia nici nu părea să-l audă.
— Elena, sunt oamenii afară. Sunt rudele lui Gheorghe. Sunt lăutarii. Mâncarea e făcută, mesele sunt puse. Ce vrei să faci?
Elena a privit-o uluită.
— Să-i spun.
— Nu-i spui nimic.
— Mamă…
— Ascultă-mă. Ce s-a întâmplat s-a întâmplat înainte să-l cunoști. Ce câștigă Gheorghe dacă află?
— Adevărul.
— Și dacă pleacă?
Elena a tăcut.
Mama s-a apropiat și mai mult.
— Crezi că oamenii de afară o să uite? Mâine știe tot satul. Poimâine știe și satul lui. Și după aceea ce faci?
Era exact frica în care Elena trăise trei ani.
Numai că, rostită acolo, în biserică, suna altfel.
— Mamă, eu nu mai pot.
— Poți. Ai putut trei ani.
Atunci Gheorghe s-a apropiat.
— Ce se întâmplă?
Mama Elenei s-a întors imediat.
— Nimic.
Elena a privit-o.
Un singur cuvânt.
Același cuvânt cu care închiseseră totul trei ani.
Nimic.
Gheorghe s-a uitat de la una la alta.
— Elena?
Mama a răspuns din nou:
— Are emoții. Atât.
Preotul nu spunea nimic.
Elena a înțeles de ce.
Nu avea să vorbească în locul ei.
Gheorghe i-a întins mâna.
— Hai. Ne așteaptă toți.
Elena s-a uitat la mâna lui.
Apoi la mama ei.
— Spune-i după nuntă, a șoptit femeia. Dacă mai simți nevoia, îi spui acasă. Nu aici.
Elena și-a scos încet mâna din mâna mamei.
— Dacă intru acum la cununie, n-o să-i mai spun.
Mama a rămas nemișcată.
Elena știa că acesta era adevărul.
Dacă trecea de momentul acela, avea să apară întotdeauna alt motiv.
Prima seară.
Prima lună.
Primul copil.
„De ce să stricăm ce avem?”
Și secretul avea să îmbătrânească odată cu ei.
Elena s-a uitat la Gheorghe.
— Trebuie să vorbim.
— Despre ce?
— Numai noi doi.
Au ieșit printr-o ușă laterală, în spatele bisericii.
Gheorghe încă încerca să zâmbească.
— M-ai speriat.
Elena nu zâmbea.
Atunci a înțeles.
— Ce s-a întâmplat?
Ea i-a spus.
Nu frumos.
Nu într-o ordine perfectă.
I-a spus despre băiatul de dinaintea lui.
Despre sarcină.
Despre dimineața în care plecase în oraș cu mama ei.
Despre avort.
Și despre cei trei ani în care nu spusese nimic.
Gheorghe a rămas cu privirea fixată asupra ei.
— Tu ai vrut să-mi spui asta astăzi?
— Am vrut să-ți spun de multe ori.
— Dar n-ai făcut-o.
— Nu.
— Mama ta știa?
Elena a închis ochii.
— Da.
Gheorghe s-a întors cu spatele.
Pentru câteva secunde s-au auzit numai vocile oamenilor din curtea bisericii.
— De asta vorbea cu tine?
— Da.
— Ce ți-a spus?
Elena a ezitat.
Gheorghe s-a întors.
— Vezi? Tot asta faci.
A durut mai mult decât dacă ar fi ridicat vocea.
— Mi-a spus să nu-ți spun. Nici acum.
Gheorghe și-a trecut mâna peste față.
— Și tu ce aveai de gând să faci?
— Până azi?
Elena și-a coborât privirea.
— Să tac.
— Toată viața?
Nu putea să mintă din nou.
— Probabil.
Gheorghe s-a așezat pe marginea joasă de piatră.
Elena a rămas în picioare.
— Ești supărat pentru că am făcut avortul?
El a ridicat privirea.
— Sunt supărat pentru că stau în ziua nunții mele și aflu că femeia cu care urma să intru în biserică hotărâse deja ce adevăruri am voie să știu.
Elena a început să plângă.
— Mi-a fost rușine.
— De mine?
— Mi-a fost frică să nu mă privești altfel.
Gheorghe a tăcut.
Apoi a spus:
— Poate că te voi privi altfel.
Elena a încremenit.
— Dar trebuia să mă lași pe mine să hotărăsc asta.
În clipa aceea, mama Elenei a apărut după colțul bisericii.
— Gheorghe…
El s-a ridicat.
— Dumneavoastră știați?
Femeia s-a oprit.
— Am încercat să-mi protejez fata.
— De mine?
— De gura lumii.
— Atunci de ce nu m-ați lăsat pe mine să decid dacă sunt „gura lumii”?
Mama Elenei și-a strâns buzele.
— Ești bărbat. Nu știi cum era pentru o fată să se afle așa ceva.
— Poate că nu știu.
Apoi s-a uitat la Elena.
— Dar știu cum este să aflu cu câteva minute înainte de cununie că toată lumea a decis că adevărul trebuie ascuns de mine.
— Nu toată lumea, a spus Elena.
— Tu și mama ta.
Elena a dat din cap.
— Da.
Pentru prima dată nu s-a apărat.
Nu i-a spus că fusese tânără.
Nu i-a spus că fusese speriată.
Nu i-a cerut să înțeleagă imediat.
— Ai dreptul să nu intri înapoi cu mine.
Mama ei a tresărit.
— Elena!
— Nu, mamă.
S-a întors spre ea.
— Destul.
— O să distrugi nunta pentru ceva întâmplat acum trei ani!
— Nu. Dacă se distruge, se distruge pentru că eu am ascuns adevărul.
Gheorghe o privea.
Mama a încercat din nou:
— Gândiți-vă ce-or să spună oamenii dacă vă întoarceți separat.
Gheorghe s-a uitat spre curtea plină de nuntași.
Apoi spre Elena.
— Pentru prima dată astăzi, nu-mi pasă ce spun oamenii.
A plecat câțiva pași.
Elena nu l-a urmat.
Au trecut minute.
În fața bisericii, lăutarii tăcuseră.
Cineva întreba unde sunt mirii.
Mama Elenei plângea acum.
— Vezi ce-ai făcut?
Elena s-a uitat la ea.
— Da.
Și, pentru prima dată, nu s-a grăbit să repare totul prin tăcere.
Gheorghe s-a întors după câteva minute.
S-a oprit în fața Elenei.
— Nu pot să mă prefac că discuția asta n-a existat.
— Nu-ți cer.
— Și nu vreau să aflu peste zece ani că mai există alte lucruri pe care ai hotărât să nu le știu.
— Nu există.
— Nu asta te întreb.
Elena a înțeles.
— Nu voi mai face asta.
Gheorghe a privit-o lung.
— Nu știu dacă astăzi pot să spun că sunt împăcat cu tot.
— Înțeleg.
— Dar prefer să intru în biserică supărat pe un adevăr decât liniștit într-o minciună.
Elena a început din nou să plângă.
De data aceasta, Gheorghe i-a întins mâna.
Nu a tras-o spre el.
A așteptat.
Elena i-a prins-o.
Când s-au întors în biserică, mama ei a rămas câteva clipe în urmă.
Nimeni dintre nuntași n-a aflat atunci ce se întâmplase.
Au văzut doar că mireasa plânsese și că mirele era mai serios decât înainte.
Cununia a continuat.
După slujbă, când au ieșit, cineva a aruncat grâu peste ei, iar lăutarii au început jocul miresei.
Elena s-a oprit o clipă.
Gheorghe i-a întins mâna.
Au intrat împreună în horă.
Nu s-a reparat totul în ziua aceea.
În primele luni de căsnicie au revenit de câteva ori la discuția din spatele bisericii.
Uneori Gheorghe avea întrebări.
Alteori Elena se temea că fiecare tăcere a lui însemna că regretă că se căsătorise cu ea.
Dar încet, ceva s-a schimbat.
Elena nu s-a mai dus la mama ei să întrebe ce trebuie să-i ascundă soțului ca să păstreze liniștea.
Iar mama ei a învățat, greu, să nu mai răspundă în locul fetei.
Au trecut anii.
Elena și Gheorghe au avut copii și au rămas împreună.
Într-o seară, după mai bine de douăzeci de ani de căsnicie, Elena a adus din nou vorba despre ziua nunții.
— Te-ai gândit vreodată să pleci atunci?
Gheorghe a rămas puțin pe gânduri.
— Da.
Elena nu se așteptase.
— Și de ce n-ai plecat?
— Pentru că, până să ieșim din spatele bisericii, ai făcut singurul lucru care îmi mai putea lăsa mie alegerea.
— Ți-am spus adevărul.
— Da.
Elena a tăcut.
Apoi l-a întrebat ceea ce, într-un fel, se temuse să-l întrebe toată viața:
— M-ai iertat?
Gheorghe s-a uitat la ea.
— Pentru faptul că mi-ai ascuns adevărul, da. A durat.
Apoi i-a luat mâna.
— Dar pentru viața pe care ai avut-o înainte să mă cunoști n-am fost niciodată eu cel care trebuia să te ierte.