Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andreea a privit-o fără să înțeleagă.
Ioana nu mai zâmbea.
— Mama mea a murit când eram în clasa a unsprezecea.
Fata care făcuse glumele și-a coborât imediat privirea.
Andreea a rămas nemișcată.
— Îmi pare rău. N-am știut.
— Normal că n-ai știut. Nu prea vorbesc despre asta.
Ioana s-a uitat din nou la sacoșă.
— Ultima dată când a venit la mine la școală mi-a adus niște plăcinte într-o pungă de supermarket. Mi-a fost rușine pentru că eram cu niște colegi.
Andreea a simțit cum i se strânge stomacul.
— Ce-ai făcut?
— I-am spus să mi le dea repede.
Ioana a zâmbit amar.
— Aproape exact ce-ai făcut tu acum.
Nimeni nu mai vorbea.
— După două luni s-a îmbolnăvit. După alte câteva luni n-a mai fost.
Andreea s-a uitat spre ușă.
Ioana s-a apropiat de sacoșă, dar nu a atins-o.
— Nu-ți spun asta ca să te simți vinovată. Doar că eu n-aș mai râde de sacoșa asta.
Colega care făcuse gluma a murmurat:
— Nici eu n-am vrut…
Andreea s-a întors spre ea.
— Dar ai râs.
Fata a tăcut.
— Și eu am râs.
Asta o durea cel mai tare.
Andreea s-a aplecat și a deschis sacoșa.
Deasupra era prosopul în care Maria împachetase cozonacul.
Sub el, borcanele.
Brânza.
Ouăle puse într-o cutie veche, fiecare învelit cu grijă în hârtie.
Într-un colț era un recipient cu găina gătită.
Andreea cunoștea fiecare lucru.
Roșiile erau din solarul mic din spatele casei.
Ouăle erau de la găinile pe care mama le hrănea înainte să plece la muncă.
Zacusca fusese făcută în august, când Maria stătuse aproape o zi întreagă lângă ceaun.
Apoi Andreea a văzut plicul.
Trei sute de lei.
Mama îi spusese că “are ea”.
Andreea știa că Maria își amânase cumpărarea unei perechi de ghete.
Dintr-odată, sacoșa aceea n-a mai părut ponosită.
Părea grea.
Nu de la borcane.
De la tot ce fusese pus în ea.
Andreea și-a luat telefonul.
A sunat-o.
Maria a răspuns repede.
— Da, mamă?
— Unde ești?
— Merg spre stație.
— Ai ajuns?
— Aproape.
Andreea și-a luat geaca.
— Așteaptă-mă.
— Pentru ce?
— Vin acum.
Maria a tăcut.
Apoi a spus:
— Lasă, mamă. Nu trebuie.
— Ba da.
— Nu mai urca înapoi. Pierzi timpul.
Andreea a închis ochii.
— Te-am supărat.
— Nu.
— Mamă.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— M-ai supărat puțin, a recunoscut Maria.
Era mai greu de auzit decât dacă ar fi certat-o.
— Îmi pare rău.
— Bine.
— Nu “bine”. Îmi pare rău pentru ce ți-am spus.
Maria a oftat.
— Ești la oraș acum. Ai colegele tale, viața ta. Înțeleg.
— Nu vreau să înțelegi asta.
— Atunci ce vrei?
Andreea n-a știut să răspundă imediat.
Ar fi fost simplu să spună că nu-i mai era rușine.
Dar cu zece minute înainte îi fusese.
— Vreau să repar ce am făcut.
Maria a tăcut.
— Data viitoare, a spus ea într-un final, îți trimit pachetul cu autobuzul. Nu mai vin până la cămin.
Andreea a simțit atunci adevărata greutate a cuvintelor ei.
Nu mama trebuia convinsă că sacoșa era frumoasă.
Mama trebuia convinsă că fiica ei nu se rușina de ea.
— Nu, mamă.
— E mai simplu.
— Pentru cine?
Maria n-a răspuns.
Andreea a coborât în fugă scările.
A găsit-o aproape de stație.
Maria stătea singură, cu mâinile în buzunarele hainei.
Andreea s-a oprit în fața ei.
— Ai uitat ceva?
— Da.
Maria s-a uitat spre ea.
— Ce?
Andreea a îmbrățișat-o.
Mama a rămas rigidă o secundă.
Apoi și-a pus încet brațele în jurul fetei.
— Iartă-mă.
— Gata, mamă.
— Nu, nu gata.
Andreea s-a desprins.
— Mi-a fost rușine.
Maria și-a coborât ochii.
— Știu.
— Nu de tine.
— Dar eu eram cea de la ușă.
Andreea n-a putut răspunde.
Pentru că mama ei avea dreptate.
— Mi-a fost frică să nu râdă de mine pentru că vin de la țară. Pentru sacoșă. Pentru borcane. Pentru toate lucrurile pe care acasă nici nu le observam.
Maria a privit-o.
— Și ai crezut că dacă mă trimiți repede acasă nu mai ești fata de la țară?
Andreea aproape a zâmbit.
— Cam așa ceva.
— Și a mers?
— Nu.
Maria a dat din cap.
— Bine.
Andreea a râs scurt.
— Atât?
— Ce vrei să-ți spun? Că n-ai voie să greșești?
— Nu.
— Atunci să nu mai faci.
Andreea a luat-o de mână.
— Vino înapoi cu mine.
— Nu.
— Te rog.
— Andreea, am autobuz.
— Mai este unul.
— Și ce să fac eu în cămin?
Andreea a privit-o drept în ochi.
— Să stai zece minute cu mine.
Maria a ezitat.
De data aceasta Andreea n-a tras de ea.
A așteptat.
— Zece minute, a spus Maria.
Când au ajuns la etaj, Andreea a deschis ușa.
Ioana era încă acolo.
Și cealaltă colegă la fel.
Maria a rămas în prag.
— Sărut mâna, a spus Ioana.
— Bună, mamă.
Andreea a luat sacoșa de jos și a pus-o pe masă.
Nu a ținut niciun discurs.
Nu le-a spus că mama ei era o eroină.
Nu a încercat s-o transforme pe Maria într-o lecție pentru ceilalți.
A desfăcut prosopul.
— Mamă, tai cozonacul?
Maria a privit-o surprinsă.
— Acum?
— Acum.
Ioana s-a ridicat.
— Vă ajut eu cu farfuriile.
Cealaltă colegă s-a apropiat și ea.
— Și… îmi pare rău pentru gluma de mai devreme.
Maria a ridicat din umeri.
— Lasă, mamă.
Andreea s-a uitat la ea.
— Nu trebuie să spui că nu te-a deranjat dacă te-a deranjat.
Maria a privit-o câteva secunde.
Apoi un colț al gurii i s-a ridicat.
— Uite că facultatea asta te învață repede.
Au râs.
Dar Andreea știa că o după-amiază nu ștergea ceea ce spusese.
Și nici n-a încercat.
Câteva săptămâni mai târziu, Maria a sunat-o.
— Sunt în Iași.
— Unde?
— La autogară. Ți-am adus câte ceva, dar pot să las sacoșa aici la șofer dacă…
— Stai acolo.
— Andreea…
— Stai acolo, vin eu.
Douăzeci de minute mai târziu, Andreea a văzut-o coborând din autobuz.
Aceeași geacă.
Aceeași basma.
Și aceeași sacoșă de rafie.
Colțul cusut se desfăcuse puțin.
Andreea s-a dus direct la ea.
— Dă-mi-o.
— E grea.
— Tocmai de asta.
Și-a trecut toartele sacoșei peste braț.
Maria a privit-o.
— Nu ți-e rușine cu ea?
Andreea s-a uitat la sacoșa veche.
Apoi la mama ei.
— Mi-e rușine de ce ți-am spus eu. Nu de ce ai adus tu.
Au mers împreună spre cămin.
În fața clădirii erau câțiva studenți.
Andreea nu și-a schimbat drumul.
Nu a ascuns sacoșa.
Nu i-a dat-o înapoi mamei.
A urcat cu ea până la etaj.
Ioana le-a deschis ușa.
— Tanti Maria!
Maria a zâmbit.
— Iar am venit cu aprovizionarea.
Andreea a ridicat sacoșa.
— Și de data asta a adus-o cu mine.
A pus-o pe masă.
Maria începuse deja să scoată borcanele.
— Am făcut zacuscă.
Ioana a adus lingurile.
Andreea s-a uitat la mâinile mamei ei desfăcând nodul prosopului.
Aceleași mâini care munciseră pământul.
Care număraseră bani pentru cămin.
Care cususeră colțul unei sacoșe în loc să cumpere alta.
Andreea n-a mai văzut nimic ponosit în ea.
A tras un scaun lângă mama ei.
— Data viitoare ce-mi aduci?
Maria a ridicat sprâncenele.
— Parcă nu mai aveam voie cu sacoșele.
— Ba ai voie.
— Câte?
Andreea a zâmbit.
— Câte poți să cari.
Apoi s-a răzgândit și a luat-o pe Maria de mână.
— Nu. Câte putem să cărăm împreună.