Andrei dormea în camera alăturată, dar somnul lui nu mai era liniștit de mult. De aproape un an, boala se strecurase în viața lor ca un hoț. Nu venise cu zgomot, ci cu oboseală, dureri, tăceri. Medicii vorbeau rar și precaut. Prietenii se răriseră. Doar Elena rămăsese mereu acolo.
Fuseseră căsătoriți de douăzeci și doi de ani. Nu o viață perfectă. Avuseseră certuri, zile în care nu și-au vorbit, momente în care fiecare a crezut că celălalt nu mai înțelege nimic. Dar niciodată nu se gândiseră la despărțire. Iar acum, când totul părea să se clatine, Elena înțelesese un adevăr dureros: iubirea nu se vede în zilele ușoare, ci în cele în care rămâi, deși te doare.
Într-o dimineață, Andrei s-a trezit mai devreme. A intrat în bucătărie și a văzut-o pe Elena cu capul plecat, rugându-se. Lumânarea pâlpâia slab.
— Te rogi din nou pentru mine? a întrebat el, cu voce stinsă.
Elena s-a întors, surprinsă. A zâmbit, dar ochii îi erau umezi.
— În fiecare zi. De când ne-am cunoscut… poate doar nu ți-am spus.
Andrei a tăcut. S-a așezat pe scaun și a privit mâinile ei. Erau obosite. Crăpate de muncă, de spălat, de ținut perfuzii, de mângâiat frunți fierbinți.
— Dacă Dumnezeu mă cheamă… să nu te superi pe El, a spus el încet.
Elena s-a apropiat și i-a cuprins fața în palme.
— Nu. Dar am să-L rog să mai aștepte.
În acea zi au mers împreună la spital. Pe hol, Elena a văzut o femeie tânără plângând, singură. S-a apropiat de ea, fără să știe de ce.
— Rugați-vă, i-a spus. Chiar dacă nu mai aveți putere. Rugăciunea merge și când picioarele nu mai pot.
Femeia a ridicat ochii și a dat din cap.
Seara, acasă, Elena a făcut supă, ca în vremurile bune. Andrei a mâncat câteva linguri și a zâmbit.
— E bună. Ca atunci când ne-am mutat prima dată împreună.
Au stat de vorbă până târziu. Despre lucruri simple. Despre cum s-au cunoscut. Despre prima ceartă. Despre prima rugăciune spusă împreună, într-o noapte grea.
Înainte de culcare, Andrei i-a spus ceva ce Elena nu va uita niciodată:
— Dumnezeu ne-a dat viața nu ca să ne temem de sfârșit, ci ca să învățăm să iubim până la capăt. Iar tu m-ai învățat asta.
Elena a simțit cum i se strânge inima. Nu a putut răspunde. L-a strâns doar mai tare de mână, ca și cum prin atingerea ei l-ar fi putut ține pe lume încă puțin. Andrei a continuat, cu o voce abia auzită:
— Când vei rămâne singură în casă și tăcerea va deveni prea grea, să nu crezi că am plecat. Eu voi fi în fiecare rugăciune pe care o vei spune, în fiecare lumânare aprinsă, în fiecare dimineață în care vei spune „Doamne, ajută”. Acolo voi fi.
Lacrimile Elenei au curs în tăcere. Nu erau lacrimi de disperare, ci de recunoștință dureroasă. Pentru fiecare dimineață împreună. Pentru fiecare ceartă iertată. Pentru fiecare rugăciune spusă la capătul patului.
— Promite-mi ceva, a șoptit Andrei. Că nu vei trăi cu frica. Că vei zâmbi din nou. Că vei iubi, chiar dacă va durea. Pentru că iubirea nu se termină odată cu viața. Ea merge mai departe, acolo unde Dumnezeu ne adună pe toți.
Elena a încuviințat din cap, cu respirația frântă.
În noaptea aceea, Andrei a adormit liniștit. Iar Elena a rămas trează mult timp, ascultându-i respirația, ca pe o rugăciune. Știa că nimic nu va mai fi la fel. Dar știa și ceva mai important: dragostea adevărată nu moare. Ea se mută din trup în suflet.
Dimineața a venit încet. Elena a aprins lumânarea, a făcut semnul crucii și a mulțumit pentru încă o zi dăruită. Nu pentru că nu îi era teamă, ci pentru că iubirea pe care o trăiau era mai puternică decât orice sfârșit.