Învățătoarea a ridicat floarea în aer.
A privit fiecare copil în parte.
Apoi a spus calm:
— Pentru unii dintre voi, aceasta pare doar o floare.
Nimeni nu a scos un cuvânt.
— Dar pentru Matei, ea înseamnă dragostea bunicii lui. Înseamnă grija cuiva care s-a gândit la el încă de dimineață. Înseamnă sacrificiu. Înseamnă iubire.
Copiii ascultau fără să clipească.
— Și să nu uitați niciodată ceva. Nu sărăcia este rușinoasă. Rușinos este să râzi de cineva fără să îi cunoști povestea.
Liniștea devenise apăsătoare.
Unii copii au început să privească în podea.
Alții își evitau colegii.
Învățătoarea a luat apoi un pahar cu apă și a pus floarea în mijlocul catedrei.
— Astăzi, acesta este cel mai frumos dar primit la serbare.
Matei a simțit un nod în gât.
Nu știa dacă să zâmbească sau să plângă.
Pentru prima dată în acea zi, nu se mai simțea rușinat.
Se simțea văzut.
Se simțea apărat.
După terminarea programului, copiii au primit suc și prăjituri.
Atmosfera era diferită.
Nimeni nu mai râdea.
În timp ce stătea singur lângă gard, cineva s-a apropiat de el.
Era fetița care adusese coșul cu prăjituri.
— Vrei una?
Matei a ridicat surprins privirea.
— Pentru mine?
— Da.
I-a întins cea mai mare prăjitură.
— Mulțumesc…
După câteva minute, a venit și băiatul care râsese primul.
Părea stânjenit.
— Matei…
— Da?
— Îmi pare rău.
Matei nu a spus nimic.
— Și eu am avut o bunică… a continuat băiatul. A murit anul trecut.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Mi-aș dori să îmi mai dea și mie o floare.
Pentru prima dată, Matei a înțeles că fiecare om poartă o durere pe care ceilalți nu o văd.
Unii o ascund în haine vechi.
Alții în spatele unui zâmbet.
Alții în răutăți pe care le spun fără să gândească.
Când a ajuns acasă, bunica îl aștepta la poartă.
— Cum a fost, puiule?
Matei a alergat și a îmbrățișat-o.
— Bunico… floarea ta a fost cea mai frumoasă.
Bătrâna l-a privit nedumerită.
— Cum adică?
Matei i-a povestit tot.
Cum râseseră copiii.
Cum îl apărase învățătoarea.
Cum floarea fusese pusă pe catedră.
Cum colegii își ceruseră iertare.
La final, bunica și-a făcut cruce.
— Dumnezeu să-i dea sănătate doamnei învățătoare…
A doua zi, când Matei a intrat în clasă, a rămas nemișcat.
Pe fiecare bancă era câte o floare.
Unele veneau din grădini.
Altele fuseseră culese de pe marginea drumului.
Unele erau mici.
Altele mari.
Dar toate aveau o poveste.
Pe tablă, învățătoarea scrisese cu litere mari:
„Cele mai frumoase daruri sunt cele oferite din inimă.”
Matei s-a așezat în bancă.
A privit florile.
A privit colegii.
Și pentru prima dată după foarte mult timp nu s-a mai simțit copilul sărac al clasei.
S-a simțit important.
S-a simțit respectat.
S-a simțit iubit.
Anii au trecut.
Matei a crescut.
A terminat școala.
A urmat facultatea.
Și a devenit profesor.
Dar nu a uitat niciodată ziua în care o floare simplă îi schimbase viața.
În fiecare an, de 1 Iunie, le cerea elevilor să aducă la școală ceva simplu, ceva care avea o poveste.
O frunză.
O fotografie.
O jucărie veche.
O floare.
Iar înainte de începerea serbării le spunea mereu:
— Nu râdeți niciodată de darul unui copil. Uneori, în mâna lui se află toată iubirea pe care o are acasă.
Și de fiecare dată când rostea aceste cuvinte, își amintea de bunica lui.
Și de floarea galbenă care îi arătase că valoarea unui om nu se măsoară în bani, ci în dragostea pe care o poartă în suflet.